The green see us

***

Un verde ne vede, cum zicea Grigore Vieru

Mort, copt, voiam să fac șase postări în februarie, cu una mai mult ca luna trecută. Și, iată!

...Mi-era dor de verde - mi-am dat seama, când am terminat desenul. Ceasul biologic simte apropierea primăverii, cât nu ne-am umfla în pene cu conștiința umană, tot facem parte din natură, iar pentru mine natura are culoarea verde.

Am cumpărat un set de albituri pentru pat de culoare verde pal, o cuvertură de un verde azuriu mai închis, a urmat o haină de casă în verdele frunzei de stejar, am văzut o statuietă sub forma unui papagal verde smarald și nu-mi puteam rupe privirea, iar ochiul prinde în vizor doar genți în nuanțe de verde - ca valul mării, ca nucile tinere, ca merele Simirenko, ca ochii mamei mele.

Lack of concentration

***

Lipsă de concentrare

Am luat de la cineva această fotografie, îi mulțumesc. Nici nu mi-am notat unde se află locul. Mi-a plăcut perspectiva. De parcă cel ce a făcut fotografia mergea, ca un acrobat, într-o mînă. 

Și, mai nou, am început să folosesc cerneală lichidă și peniță. Se vede, cred, stropii aceea pe diagonală, ca o împușcătură de mitralieră. Mâinile mele își trăiau viața separat în ziua când am desenat, căci nu se vede, dar am pe foaie și o pată de toată frumusețea. Mi-a sărit penița și capacul sticluței drept lângă desen.

The dwarf has a hat

***

Piticul Nimnic are pălărie...

Vara ceea, care i-a rămas în suflet, asemeni unei pietre înghițită din greșeală, încă i se mai rostogolea prin măruntaie. N-o va uita niciodată. Încă îi mai vâjâia în urechi vântul iute și fierbinte venit din cel mai mare pustiu din lume. Cel ce a venit să-i pustiască casa, dar nu s-a mulțumit numai cu interiorul, dar a spulberat totul. Și de ce l-a ales anume pe el... atât de mic și neînsemnat, fără bogății, palate și grădini. Oare să fi știut că căsuța lui era ceea ce avea cel mai de preț și ce iubea cel mai mult pe lume - asta să fi fost pricina?

A stat așezat în locul pustiu o vreme, a plâns, a rupt iarba, a săpat șanțuri, a căutat, a cernut țărâna, dar, disperarea și deznădejdea s-au așternut în sufletul lui. Nu putea să lase locul acela, nu putea! Era al lui, acum gol, e tot al lui. Iată cum e să ai Nimic și Niciodată.

Noaptea dormea la tulpina copacului cel mare, care a rămas unicul dârz. Ziua sta cu ochii țintuiți spre locul gol rămas, iar „piatra” se sparse în țăndări și în locul ei apăru o „gaură”, care era pe cale să-l înghită pe de-a-ntregul.

...Ei! Ce stai? Ia o pălărie, hei, mă auzi!

- Pălărie? De se să iau o pălărie?

- Ia, dacă îți spun!

I-a buchisit-o în mâini cu tărie - cine? Nu ținea minte!

An episode

***

...Îi simțea ființa tot timpul. Era undeva în umbră, aștepta. Îi privea, salivând, eforturile de a supraviețui. Inhala chinul celuilalt, ce plutea în aer, dând ochii peste cap. S-ar fi năpustit în orice clipă, o auzea gâfâind, printre momentele de nesimțire. Își revenea, mirându-se și îngrozindu-se în același timp, că mai respiră. Ce aștepta? De ce nu-l înșfacă, ce o oprește? Nu putea întoarce capul, îi era groază, se sufoca de neputință, lacrimile îi curgeau șiroaie, atingea cu mâinile în juru-i să găsească vreo așchie, cu unghiile încerca să smulgă, dar nu izbutea. Se mai târâse  puțin, tot căuta ceva să apuce, să se apere de umbra ceea ce-l urmărea. Cu încăpățânare disperată, apărută din neputință și groază, se târa încet. Ea venea în urma lui, o auzea din când în când. Uneori era total liniște, nu-i mai auzea respirația. Ar fi vrut să țipe la ea, iar țipatul să se transforme în mii de așchii ascuțite, care s-o doboare imediat.

Tunelul  se mărea, întâlnea și altele mai mici, prin părți, care duceau în direcții necunoscute. Pârăul de la mijlocul tunelului era mărginit de mici cărărușe bătute de picioarele cuiva. Încăpea să se târască pe ele. Apa era mai limpede, prindea iute câte o vietate acvatică și o înfuleca cu repeziciune. Chiar și aerul părea mai ușor, fără izuri insuportabile. La o nouă răscruce se opri. Privi în jur și văzu chiar și un fel de scăunaș din câteva lespezi, se târî până la el, achipui să vadă dacă nu se rostogolesc și făcu încercarea să se ridice. Coborî privirea spre picioarele schilodite, care s-au prins anapoda și i-au dat lacrimile, dar m-ai făcu o încercare. Reuși să stea în genunchi, încă un efort și se ridică. Căzu în aceeași clipă și în aceeași clipă iar se ridică. A rămas așa, ținându-se de pereți din toate puterile, repeta într-una: „Ține-te, ține-te, ai pereți, ai pământ, ține-te, ține-te...”. Își lipi întregul trup de lespedea umedă și răcoroasă, fascicule slabe de lumină tremurau prin nervurile pereților. Undeva sus era ziuă. Și nu era departe...

E.MIR.

15.01.20

Through Soroca...

***

Prin Soroca...

Sunt abonată în facebook la pagina unui fotograf din Soroca, care se numește Vadim Șterbate și care mă impresionează în primul rând prin măiestria sa, dar cel mai mult mă fascinează dragostea sa față de localitatea de baștină, care se simte în aceste fotografii. Soroca este un orășel din Republica Moldova, situat pe malul râului Nistru și care deține una dintre comorile istorice ale Moldovei - Cetatea Soroca.

Condusă de fotografia sa, am schițat desenul de mai sus.

Nu mă puteam hotărî - să desenez cu creioanele sau să folosesc acuarelele. Și... am întins mâna spre creioane, cu gândul ușuratic, de ce să nu mă prefac a fi unul din acei pictori, care mai întâi fac o schiță legeră, schematică, pentru a determina nuanțele de culori și a delimita eroii imaginii. Recunosc, până acum îmi era lene să fac așa ceva, și în general nu mă pot impune să fac un desen de două ori, doar în caz că mă plătește careva, mercantila de mine...

L-am făcut. Și mi s-a trezit conștiința, care mă rodea - „...ai zis că-l faci pe hârtie bună, îngrijit, amplasat frumos pe foaie...” - au trecut vreo două zile, am lipit scotch pe o foaie bună, deci am delimitat spațiul, am făcut schița cu creionul..., au mai trecut două zile, conștiința mă roade...

Și a sosit clipa unei seri liniștite, când m-am așezat, suduind în gând procrastinarea, am deschis acuarelele, mi-am turnat apă și cu cea mai mare sârguință de care sunt în stare, am făcut desenuțul.

Rainy routine

***

O rutină ploioasă

Eu călătoresc pe drumul meu imaginar al desenului. Azi a picat pensula pe o vedere a Veneției. Sufletul fin al pictorului se marinează în vârtejul nesfârșit al rutinei pictoricești. Mai ales că ploile inepuizabile și norii grei au contribuit din plin. Alegerea pensulei respectiv a fost evident influențată.