The Truth Eye of the Earth

***

Ochiul Deadevăr al Pământului

Săpată în cea mai întunecată poiană a pădurii de nu știu cine și nu știu când, învăluită de mrejele legendelor și istoriilor de la miezul nopții, Fântâna Dracilor arată pustie. În epoca modernă cine mai crede în draci, toți știu că sunt niște personaje mitice, care semnifică partea răului în lume sau în interiorul unei persoane. Desigur că sunt dintr-aceștia. Și nu-i judec; să crezi în draci e mai simplu și mai puțin traumatic, decât să nu crezi. Dar poveștile îmi plac, enorm, și de aceea Fântâna Dracilor există, dar unde ar mai putea oamenii să se ducă să-și lase dracii, dacă nu în pădure, și nu într-o fântână adâncă, nevăzută de nimeni. Și toți, măcar o dată, au fost pe la ea; fără să știe careva; este un loc tabu. Te apleci, privești în ochiul de oglindă al apei și ce vezi?... Unul sau mai mulți draci, care se bălăcesc și îți arată limba. Imediat ți se ridică părul măciucă, mâinile se încleaștă, pielea se face de găină și sudoarea curge râuri pe spinare.

Cei ce sunt sfetnici, au zis că e o fântână miraculoasă - te uiți în ea și ești ca nou.

Da, închizi capacul la fugă și tot la fugă o apuci înapoi, dacă mai găsești drumul pe care ai venit, sau cum ți-a fi norocul, rătăcești prin coclauri o vreme. Și, desigur, ești ca nou.

Poate nu chiar toți au fost, poate e o minciună, poate nici nu există. Mai credeți că pe acest pământ este ceva ce n-a fost descoperit și bătătorit de om? Și de ce să te duci la așa o fântână? Cine e așa de scrântit să se ducă de bună voie să vadă niște draci?

Pentru că tot sfetnicii au zis, că nu e o fântână obișnuită, ci Ochiul Deadevăr al Pământului, care răspunde la orice întrebare, arată ce e bine și ce e rău, cine e dușman și cine e prieten, și, desigur, lecuiește toate bolile...

Peoples and sketching

***

Am hotărât să revin puțin la markere și schițarea oamenilor. Să folosesc mai puține culori și să mai exersez în siluete. Frunzăresc fotografiile care le am în calculator, le privesc din nou, cu un ochi mai stăpânit. Unele chiar le văd parcă din nou; ce să mai faci în autoizolare? 

Work in isolation

***

Mi-a ieșit cam chinuit desenul ista. Am zis - mă relaxez, fac cum îmi iese la mână. Dar, de unde, experiența nimeni n-a anulat-o. Mai citesc cum lucrează alți desenatori și înțeleg că eu nu muncesc înde-ajuns. Eu mă delectez. Și mă plâng că nu știu ce nu-mi iese, nu știu ce nu mai am. 

Muncă, muncă și iar muncă și apoi relaxare.

The horizon is clearing!

***

Nu știu cum, dar când desenez, mă apucă un fel de analiză, mă verific, iar și iar, fac oare ceea ce trebuie, îmi cheltui oare timpul cu folos sau nu. Ce motive am - pragmatice sau din pasiune. Și urmează gândul - la naiba, e carantină, în general stau acasă, de ce să nu desenez? Îmi place, iese nu rău (cred eu :)). Mai și citesc, dar nu pot să citesc continuu, fapt că citesc cărțile repede, și de fiecare dată prefer să fac o pauză între cărți, pentru a le conștientiza și pătrunde sensul, îmi place să le las să treacă prin mine, să-mi vină un feed-back din inconștientul cela al meu.

Scriind, îmi dau seama că această analiză mă apucă înainte de a desena. Și, înțeleg, este un fel de imbold să încep desenatul. 

În timpul desenului, creierul se relaxează, nu am nici un gând; îmi amintesc, eram la fel de pasionată de croșetat, cusut cruciuliță, dar atunci, invers, mâinile lucrau, iar gândurile se perindau cu emoțiile, deseori aveam impresia, că le cos în țesătură și le împletesc și pe ele. Cu desenul e altceva, sunt implicată în alt mod, parcă cu o altă emisferă. Poate o am pe a treia? :)))

The Hope

***

Unul m-a întrebat zilele trecute, câți ani de facultate am făcut. I-am zis. Și întrebarea care urmat - „și la ce ți-a folosit?” - m-a blocat, întristat și revoltat. Toate deodată. Și undeva în adâncuri, chiar și m-a speriat. Că am ajuns să mă îndreptățesc și să explic, la ce îmi folosește facultatea făcută, că am văzut dispreț și îngâmfare. Mă învinovățesc foarte, pentru că nu m-a dus capul să-i răspund cum trebuie, căci niciodată n-am avut repeziciunea vorbei la momentul potrivit și încă pentru faptul că mă afectează așa întrebări, și că am ajuns în așa companie.

***

În fiecare seară, pe la zece, vecinii arabi macină boabe de cafea pentru a doua zi. Am un fel de admirație față de acest obicei. Parcă îmi oferă un fel de sentiment de stabilitate și siguranță, de care am eu nevoie acum. Și e un ritual minunat de a te pregăti de ziua de mâine - tu poți și vei putea să mergi cu încredere într-o nouă zi!

Îmi închipui cum femeia stă de-asupra râșniței și în gând își face niște concluzii plăcute sau neplăcute, apoi niște planuri, reale sau mai puțin - și, fără să vrei, vine un fel de împăcare și liniște.

The Loneliness Virus

***

Am ieșit să cumpăr pâine. E șocantă liniștea și pustietatea - e plăcut să stai singur, când toată lumea e afară, și nu e deloc plăcut să stai singur, când toți stau singuri.

Aș numi acest virus - Virusul Singurătății. Ești singur, indiferent dacă mai este cineva alături, sau dacă ai vecini, sau rude, sau oameni în jurul tău. Cresc suspiciunile, controlul, distanța, tristețea și frica de moarte, și n-ai altceva de făcut, decât să te adâncești în lumea interioară cu cap cu tot.

De aceea, de fiecare dată, când ieși fuga la magazin, mergi cu ochii căscați, de parcă n-ai mai văzut verde, clopoței, lalele, de parcă n-ai mirosit niciodată vișin înflorit și se învârte capul de atâta lumină și albastru ceresc.

Isolation

***

În aceste zile visez la o grădină  mare și cred ca nu numai eu. În casă e cam stresant - gândurile se învârtesc prin spațiul camerei, se ciocnesc de pereți și e greu să te ferești de ele, căci se trântesc în toate obiectele, inclusiv te lovesc înapoi în tărtăcuță, asemeni gloanțelor ce ricoșează. 

Sunt îngrijorată. Citesc sfaturi ce să faci în autoizolare. Mă irită, căci eu știu ce aș putea face în autoizolare, dar îngrijorarea asta surdă mă urmărește și îmi taie inspirația. În loc să fac ceva din ceea ce-mi place, îmi cheltui energia pentru a mă calma și controla anxietatea.

My home village

***

Satul meu natal se cheamă Drăsliceni. Aflat între dealuri și situat doar la câțiva kilometri de un drum național și la vreo douăzeci și cinci de kilometri de capitală, seamănă cu comoara ascunsă în văzul tuturor. Când zici Drăsliceni, vezi un munte de om, cu spatele lat și puternic, cu barba sus și ochii ațintiți spre nord, plini de hotărâre și orgoliu. Picioarele încăpățânate, sunt înfipte pâna la glezne în pământ, iar brațele se sprijină în sabia ascuțită cu cuvântul „libertate” arse pe lamă. Atlantul a căpătat independența, a și uitat să îngroape arma, fără să-și dea seama și-a construit propria temniță, s-a transformat asemeni unui dracon, subjugat de propria comoară. Urmărit de succesul însemnat, care a rămas în eternitate și ridicat la nivel de ideal, eroul a căzut în stagnare și conservatism.
Așa văd eu un sat vechi de răzeși cu oameni mândri și duri. Așa mă văd pe mine, deseori, în situații de viață, rădăcinile sunt prezente în inconștient.

A home for the dwarf

***

Nimic și niciodată

Piticul Nimnic avea căsuța în poiana din partea de sud a pădurii. Era mică și aranjată, ca la toți piticii din celelalte poieni...

...În spatele casei era legat un urs. Acesta era secretul lui. Unde s-a mai văzut un pitic să aibă un urs! I-a rămas moștenire de la bunicu-său, și casa tot, ograda și ce mai era în jurul ei. Nimnic era mulțumit foarte, doar ursul îi amăra gustul mâncării și limpezimea apei, întuneca lumina soarelui și verdele pădurii. Îi ducea mâncare și apă din fugă; intra, lăsa mâncarea și ieșea fără să se uite la el. Îi era frică și chiar îl ura deseori. Voia să scape de el, dar nu știa cum; mai auzise că ei trăiesc în pădurea cea neagră și lăsase într-o seară portița deschisă, poate s-a duce. Dimineața era însă, tot acolo...

...Au uitat oaspeții să plece. Mâncare era, de dormit era, lucru nu era - doar erau oaspeți! Nimnic era un pitic bun și chiar se bucura de companie: mergeau cu el după lemne (desigur că doar să-i țină de urât), îi povesteau istorioare hazlii, țineau lampa, când el lucra pe întuneric în grădină, îi aminteau când s-au terminat produsele și băutura; fapt că, Nimnic se trezea iritat și istovit, dar nu atrăgea atenție, arăta vesel și se distra. Erau aproape o familie, știau totul unul despre celălalt, chiar și în pod i-a dus și le-a arătat cufărul lui bunicu-său, cel încrustat și cu flori nemaivăzute. Le-a povestit și despre urs, le-a zis că e sigur că ursul nu va pleca niciodată. Au fost să-l vadă, s-au mirat foarte și au insistat să-l alunge. Câteva zile au stat la sfat cum să facă asta... 

...S-a sculat într-una din dimineți piticul Nimnic și nu înțelegea ce se petrece. Niciodată, unui pitic nu i s-a mai întâmplat așa ceva. Căsuța lui cea drăguță, mândria lui, a început a trosni, a căzut o oală, a crăpat podul, apoi pereții, acoperișul se legăna, podeaua scârțâia. A ieșit în fugă afară; un vânt șuierător îi sufla tot ce avea în jur. Totul se transforma în praf și se ridica în văzduh. Fugea de colo-colo, poate reușea să prindă câte ceva, a apucat inelul de la cufăr, da i s-a risipit în mâini, s-a strecurat printre degete și s-a făcut una cu vântul. A rămas cu nimic...