Magia naturii

***

E umed şi plouă. Aer proaspăt şi ozonat. În zare dealurile acoperite cu copaci deși, seculari, respiră. Fâșii de aburi se ridică la cer, formând smocuri de nori. Când privim norii pe cer, sus, pare că vin de departe, de undeva, unde nu sunt oameni, dintr-o ţară anume. Dar aici, în codri, ei sunt atât de aproape, încât te simți vrăjit. Miroase a magie.

Se aude și o melodie îngânată, prelungă, cu ecou. Copacii cântă. Ah, năluci! Albe rochii printre flori albe de câmp, la poalele pădurii. Ce mister le-a scos din desișuri?

... Am clipit. De ce? Nălucile nu mai sunt. Au fost sau n-au fost? Mai multe sau una doar?

Plouă și e umed.

Cerul a coborît pe pământ și a zis că îi aparține. L-a înfășurat în stropi ca într-o pânză, la fel cum face păiangenul cu prada sa. Doar că cerul a zis că nu vrea să mănânce pământul, vrea numai să-l aibă în păstrare. E atât de posesiv!