***
***
E obosit iar, tavanul masiv apasă, picioarele slăbesc şi nu pot căra corpul acesta greu; dacă ar putea s-ar lua în mâini, să-i fie mai uşor de mers. Ce piatră sură şi rece, parcă o vede prima dată; patul îl cuprinde şi nu-l lasă să se ridice.
Urăşte senzaţia de neputinţă şi îi este frică de ea, îi este frică să o simtă. E prea frumos totul, e prea previzibil, prea bine îi reuşeşte ceea ce face. Oare, de asta iarăși se regăsește privind în jos, la scara spiralată, ce duce într-o lume imperfectă, sau necunoscută, pur și simplu. Oare, chiar de aceea îl ademenește, promițându-i noi încercări, ca să-și simtă trupul din nou, să-și simtă sufletul mai altfel. Dar, ce să mai afli? Nu știe, cumva, totul? Și, parcă, nici nu-i trebuie...
N-a auzit nimic, fiind absorbit de distracția cu scara, nici un foșnet. Sau... poate. A simțit atingerea ceea rece (o mână?) și un sunet sau o răsuflare, apoi voci șoptite...
De fapt, el cădea.
Gândurile îi fulgerau mintea, emoțiile se îmbulzeau și nu știau cum le cheamă.
Cădea și tot cădea, rostogolindu-se pe scările celea fermecătoare - cât timp? există pe ele timp?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu