***
***
Deseori stă şi priveşte în hăul acestei scări, aproape ca vrăjit. Parcă îl ademeneşte infinitul şi necuprinsul, ca şi cum ai privi în adâncul unei ape, sau în desişul pădurilor seculare. La fel şi aici, stă aplecat, cu privirea ţintită, urmărind scară cu scară, de la cea mai vizibilă în jos, până ce se afundă în întuneric - e ca un joc, la un moment dat scările dispar una câte una şi apare o lume nouă, născută din imaginaţia înfierbântată, formată din întrebări şi variante de răspuns:
"...ce e cu zgomotele acestea surde, cine lucrează jos şi de ce nu văd pe nimeni să coboare, căci e clar că sunt folosite scările; ...de ce sunt aşa luxoase, că doar nu urcă în sus, spre măreţie; stai, că ele urcă spre măreţie, dar, atunci, ce e acolo jos, ce lumea trăieşte acolo, dacă şi aici oamenii vor să se ducă încă mai sus; chiar tovarăşii mei s-au pornit în sus spre lumea de de-asupra arborilor gigantici, ce fac ei acum şi nu înţeleg de ce eu m-am oprit în castelul acesta... Ajunge să privesc borta asta, începe să mi se învârtă capul, acuşi mai cad cumva şi cum voi îndeplini misiunea reginei...
...Ce frumoasă e... ce ochi..."
;)
RăspundețiȘtergere