***
Vine din adâncimi, pe neprins de veste, adică nu chiar. Mai degrabă, o chemi. O cheamă frica, apoi disperarea, apoi neputința. Vino! Ne pierdem, suntem în pericol!
Avem nevoie de picioare, care să se împingă de străfundul unde s-a ajuns. E nevoie de putere, de urgență, de reacție nucleară. Da! Avem nevoie de ură! E adevărat! Dușmanii s-au ridicat și au înaintat enorm, ascunzându-se după zâmbete mieroase și dulci. Prea mult; prea mult!!
Cum se poate să găsești doar ură, atunci când cauți dragoste, și chiar crezi că o găsești, chiar pare că o vezi, o simți; cum se poate să ajungi să te înșeli atât! Să nu înțelegi dacă e realitate, sau simțurile te înșeală. Să fii uimită, mirată și într-atât de șocată că poate fi așa. Și apoi dezamăgită, ruinată, îngenuncheată și înjosită - chiar de propria persoană - o lovitură dublă.
...Mai stai așa, stupefiată, o vreme, mai mult, poate și mai mult; plângi, plângi și iar plângi. Ajungi la fund și îți pare că chiar îți place, vă închipuiți, îți place... Ție! Cui?
...Încet... se face liniște, privești în jur... e liniște, e pustiu, e gol - fă ce vrei, nu e nimeni în jur.
Parcă îți place...
Parcă îți place...
Singură...
... E frumos, adânc, OCEAN,... dar.. te înăbușă, îți apasă timpanele, diafragma, și nu e el, - ești tu, de-acolo vine, vine, apasă, înșfacă și te zguduie; te înfierbântă și riști să explodezi, aici, în străfunduri...
Mai aștepți, mai dai din cap, mai zici că trece, mai rogi un pic de răgaz, un spațiu...
...Liniște... Privești în sus, la razele tremurânde, nu înțelegi ce e asta, îți încordezi creierul, de care ai uitat deja; și începi încet, încet, să visezi. Da, așa, cu coșul pieptului ghemuit, visezi. Visezi la tine, la ceea ce ai fost, sau la ceea ce ești, sau ce poți fi, sau... nu contează. Începi să vorbești singur, încet, în gând, apoi în șoaptă, apoi mai tare. Te cred nebun, scrântit. Și nici nu negi, poate e așa, poate.
Dar, este cineva aici, o simți; nu o vezi, nu știi cum arată, și o chemi, o chemi, iar când apare tresari și te îngrozești de ceea ce vezi. Și te opui, fugi, strigi să nu se apropie, că e asemănătoare cu moartea, poate doar mai verde și mai tânără, și nu i se văd oasele. Te ascunzi, te acoperi, te învelești până ce nu ai aer, până ce nu mai poți vedea, nu poți auzi și înțelege.
Și, atunci, atunci, o chemi iar, cu frică, căci e aici, nu departe, și doar ea te ascultă, te înțelege și zice că te va conduce, te va scoate.... zice... și o crezi, căci e puternică, ca un curent electric, ca o fasciculă de fulgere, și te încrezi, pe jumătate... sau întru totul, căci e deja în tine și n-ai încotro, e a ta...
Miruna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu