Lumea din jur avea sclipiri aurii: tulpinile gigantice din pădurea continentală erau cu scoarţe cafenii, portocalii, cu şuviţe galbene, ca nişte fire subţiri şi, dacă închideai ochii până se făceau o crăpătură mică, vedeai anume această nuanţă. În aceste locuri erau numai o specie de copaci, în tulpinile lor puteai să te vezi, ca într-o oglindă, si deseori copiii şlefuiau scoarţa până strălucea şi apoi razele de lumină se reflectau de la un copac la altul, încrucişându-se şi formând un joc minunat, care provoca o euforie între ei. Şi râsele lor se răspândeau în jur în mii de ecouri. Erau şi altfel de specii cu culori indigo şi albastre, iar firele subţiri se împrăştie spre vârf în sclipiri turquoise. Nu le-a văzut niciodată, nu ştia ce nuanţă se formează, dacă faci ochii mici ca o crăpătură...
... de ce simţea că trebuie să ajungă undeva departe, să fugă şi de ce simţea că este prins în capcană, legat cu un lanţ înde-ajuns de lung ca să nu fie liber, dar nici să nu uite că niciodată nu va zbura, nu se va smulge din spaţiul acesta. Cum e să fii legat şi să te simţi liber? Poate fi aşa ceva? Poţi oare înţelege ce vrei, fără să lupţi şi să te smulgi fără să te zbaţi, ştiind că te va durea? Cum să nu cauţi tirani, dacă eşti legat? Şi de unde s-a luat scânteia în minte că poţi fi liber? Şi ce înseamnă "liber"? ...Dacă aceste întrebări s-ar transforma în aşchii, cu ele la sigur rupi lanţul....
Inspirată de fotografia lui Alex Galmeanu:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu