Iubesc foarte mult poveştile, le-am iubit din totdeauna, de când mă ştiu. De la ele şi dragostea mea pentru citit a luat start şi apoi amploare. N-am istorii siropoase, precum tata sau mama îmi citeau înainte de somn, nu, nu a fost aşa ceva. O zic, fără a învinui pe cineva, vreau doar să spun că ele erau deja în aer, în jurul meu, în capul meu, în caracterul părinţilor mei, surorilor mele, şi buneilor, rudelor şi oamenilor ce mi-au tangenţiat cumva viaţa. Am avut (şi este încă) o carte groasă cu poveşti populare moldoveneşti, care era preferata mea. Mai târziu, părinţii au procurat şi ediţiile publicate din colecţia de poveşti ale diferitor popoare. Acum mi-am luat şi eu o serie de basme româneşti. Îmi plăceau şi filmele-poveste, care le făceau sovieticii. În prezent au apărut filmele realizate cu tehnologii avansate. Anume în aceste filme posibilităţile lor se manifestă din plin, şi cred că se dezvoltă în mare parte datorită lor.
Sunt fană a trilogiilor "Hobbitul" şi "Stăpânul inelelor", "Alice în ţara minunilor" şi "Alice în ţara oglinzilor", "Harry Potter". Şi nu mă satur să le tot privesc. Deseori le pornesc ca fon muzical, în acel moment făcându-mi alte lucruri, brodând sau citind.
Toată vorbăria asta îşi are începutul într-o întâmplare recentă. Într-o bună zi, când alergam spre staţie dimineaţa, am zărit printre cărţile vechi de pe marginea drumului, cartea "Hobbitul", şi cât de mirată am fost, când am deschis-o şi am văzut că a fost editată în 1987 la editura "Literatura artistică", cu seria "Cheiţa de aur", în grafie chirilică.
Am avut o zi frumoasă, şi după aceea încă altele, căzusem în mintea copiilor de bucurie, de parcă am găsit un inel de aur pe drum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu