***
Pleci, vară minunată?
Aceste mici desene le fac ușor. Nu am reguli, nu mă constrânge nimic, doar stau la o măsuță și cam o jumătate de oră dispar din lumea asta. Asemeni unui fascicul laser, simt cum mă aflu în fiecare punctișor și liniuță spre formarea unei mini-lumi, micuță cât un desen. Vreau să lucrez cât mai mult, să pot face și desene mai mari, cu mai multe mini-lumi, să te pierzi, uitându-te și cercetându-le.
Creierul meu lucrează ca un far, cu o singură diferență - este stricat sistemul de rotație a fasciculului de lumină și semnalele sunt haotice. Asta am înțeles-o și am mai înțeles că prea multă energie se scurge pentru a-l disciplina. Învăț mai degrabă să fiu la dispoziția lui, să-l urmăresc și să prind fasciculele.
În interiorul meu este un copil care urăște adulții, în special pe cei cu aer de superpărinte. Și e un copil extraordinar de puternic, revolta curge prin vinișoarele lui în loc de sânge. Îmi place să petrec timpul cu copiii, dar nu pentru că ei sunt copii, însă pentru că eu sunt copil și vreau să mă joc, să țopăi, să mă cațăr, să mă bag în colb, să arunc cu pietre, să scotocesc prin gunoaie, să alerg și să mă trântesc în iarbă, să observ viața gâzelor și păsărilor, să-mi fie frică și apoi să-mi treacă și să țin părul pe spate tot timpul, să adun vântul și să-l port în el. Și ce păcat că am crescut și trebuie să mă prefac că-mi place să mă ocup de copii...
E o dispoziție de sfârșit de august, din vacanță a rămas doar borta, tot ceea ce am descris mai sus nu mai este posibil de făcut, iar rutina muncii de zi cu zi îți strigă La treabă! Copilul e trist și supărat, încă atâtea avea de făcut... atâtea pietricele n-au fost strânse, a mia gâză așteaptă să fie cercetată și încă n-a scris melodia chiriecilor...
P.S. A ieșit atât de trist că mi-au dat lacrimile după ce l-am verificat... nu m-am așteptat... iarăși descopăr emoții, care sunt dar nu le văd.
