Watercolors, dear watercolors...

***

Am terminat carnetul în care desenam cu creioane. A fost ca o mică aventură și mi-am promis că voi mai lua un carnet. Acum am revenit la acuarele, dar am senzația că ceva am uitat sau m-am dezvățat și trebuie să prind firul din nou. 

The cat on the planet Mars

***

Pisica de pe planeta Marte

Seamănă chiar... de parcă ar fi de-acolo. Când mă plimbam printre dunele fierbinți, deseori întâlneam aceste ființe drăgălașe. Când îmi săreau în spate cu ghearele lor ascuțite, crezând că sunt o pradă ușoară, nici nu mă supăram, îmi stârneau în suflet o blândețe rar întâlnită prin acele locuri. Acolo nu era loc de asemenea sentimente. Sufletul trebuia să rămână rece, înțepenit, fără pic de pasiune, deaceea fugeam de ele, căci cum v-am spus îmi inmuiau inima, iar eu voiam să mai trăiesc, să ajung zilele și să văd cu ochii mei planeta Pământ...

Slow...

***

Am trecut la pas...

În sfârșit, am găsit și clipa să continui desenul. Îl începusem, dar m-au năvălit activitățile sociale. Cât de greu îmi este să îmbin viața socială și sfera mea creativă. Ca și cum ar fi două lumi - exterioară / interioară, de jos / de sus, suprafață / subsol. Iar trecerea de la una la alta e cam dificilă. De fapt, nu dificilă, dar am nevoie de o zonă intermediară, care îmi ia ceva timp.

Dacă vreau să desenez, mi-ar trebui să stau puțin singură, să mă detașez de zgomotul lumii înconjurătoare, să ascult muzică motivantă, să-mi adun energiile împrăștiate și să le direcționez într-un punct. 

Aproape ca un robot.

Fiecare zi în societate mă face să mă împrăștii, iar desenul mă adună grămăjoară.

Something about the work process

***

Câte ceva despre procesul de lucru...

Când mi-i lene să desenez, caut să aleg o referință mai simplă, cu o gamă a culorilor mai limitată, Și mă apuc bucuroasă, că cică nu e greu, un ștrih (hașură) încolo, unu încoace, și amuș desenu-i gata și conștiința împăcată...

Aha! Aiurea! Povești de adormit...

E la fel ca cu alte referințe, nici mai greu, nici mai ușor. Așa e procedeul meu inconștient de a amăgi lenea. Am găsit pentru ea în dicționar un cuvânt frumos - indolență. Ce mai sună: - Astăzi sunt indolent... mă delectez în indolență... ce zi indolentă de vară; sau de iarnă? când oare e mai frumos să lenevești? iarna sau vara? Or, când oare ți-a sta bine să fii indolent, iarna sau vara? Căci toamna sau primăvara precis că vei fi arătat cu degetul. De fapt este expresia „o zi leneșă de vară”. Înseamnă că vara, totuși. Pentru că ziua e lungă și ai când să fii leneș.

Mă duc să fac ceva, căci nici nu observ cum, îndată, va fi scris Tractatus filosoficus „Indolentia in humanae vitae”...

Greek urban landscape

***

Demult mă învârt în jurul referințelor cu peisaje grecești și tocmai acum, la sfârșit de vară, am realizat unul. Îmi par simple de făcut, mai ales, când sunt căsuțe albe și acoperișuri albastre, cer senin și umbre gri. Forme simple, fără decoruri, și totuși le-am lăsat deoparte. Așa e. Dar aș dori să ajung pe insulele grecești și să le văd, și la Atena.

Mi-am dat seama că atunci când e vorba de călătorii, nu prea sunt mulțumită să mă duc repejor să văd câte ceva și atât. Aș prefera să am ocazii să stau mai mult, ca să cunosc locurile mai în profunzime. Dar de unde, draga mea, atâta timp și atâtea ocazii, căci sunt atâtea locuri pe pământul ista! Lasă că nu sunt pretențioasă, sunt și mulți fotografi buni, și internet... Nu e obligatoriu să mă duc peste tot eu personal.

E la modă acum să fii călător, să călătorești. Pandemia a mai oprit această tendință, dar încă mai e prestigios să călătorești prin lume. Eu tot aș vrea, dar mă urnesc cu greu din loc și nici nu sunt un organizator prea bun.

Let's spend the summer...

***

Calendaristic vara a luat sfârșit, eu, însă, mă agăț de imagini cu plajă, cer clar senin, pălării, bronzat și alte semne caracteristice. Se întrevede parcă și o serie de schițe. Dar poate nu.

Deseori citesc literatură astrologică, fac hărți natale, construiesc tranzite, citesc despre cărțile taro, fac etalări, urmăresc visele, citesc diferite interpretări ale lor. Deci, mă interesează viitorul, prognoza lui, de ce oare? Mă tem de el? Vreau să fiu mai protejată? Caut siguranță? Da, siguranță caut. Suport cu greu schimbările. Și în același timp le vreau. E o contradicție. Căci mi-e frică și de plictiseală. Apropo, am simțit-o clar cam pe la treizeci și patru de ani, până atunci, când se întâmpla să zică cineva că se plictisește, mă miram. Cum? Atâtea lucruri interesante sunt de încercat! Dar a venit momentul că am simțit-o și eu. Și nu mi-a plăcut. 

De atunci, nu am mai făcut lucruri cu entuziasm pur, ceva s-a pierdut din mine, un fel de piesă luminoasă, o limpezime, un cer senin.