My journey continues

***

Cred că, desenând străduțe, căsuțe sau alte vederi, eu îmi satisfac nesațul de impresii; ochiul e flămând tot timpul - detalii, culori, forme, nivele - o lăcomie îl mână spre toate aceste. Mintea se crucește și, asemeni unei mame care vede că copilul o ia razna, începe a născoci niște mângâieri mici, încercând să-l învețe să-și stăpânească și controleze pornirile devastatoare.

Eu aș vrea să ajung peste tot, să văd locuri importante, exotice, locuri tainice, îndepărtate, mărețe. Și nu numai, dacă aș putea să întind mâinile și să le cuprind, să le strâng, să le împăturesc, să le transform în lumi mici; să-mi iau un dulap cu multe sertare, uși și să le plasez în el, apoi din când în când, dschizând una câte una, să revin iarăși în acele locuri.

Se întrevede, aș zice, o tendință maniacală, care se cere controlată pentru a permite individului să supraviețuiască - aveți în vedere am făcut studiile în psihologie ;).

E cam ireală dorința mea, nu e posibil să reușești peste tot. Deci, voi desena locuri de tot felul și îmi voi lua un dulap din lemn roșu, în care vor încăpea toate aceste colțuri de lume ca să le pot revedea, retrăind emoții și satisfăcându-mi ochiul nesățios, dar cel mai important, ele vor fi parte din mine, căci nu e suficient să te mulțumești doar cu privitul.

...Oamenii parcă-s fantome... :)