***
Desenul a fost făcut după o referință de pe net, nu știu autorul, dar e făcută pe undeva prin Turcia. Dar nu despre Turcia vreau să vorbesc. Îmi amintește de mămuca, mama mamei mele, și de prispa ei din lemn, de grădinuța cu flori din fața casei, de ograda presărată cu pietricele rămase de la nisip, de prăsadul văratic cu pere mici și galbene (fix ca perele de aur din grădina de sub pământ din poveștile lui Mihai Eminescu), de mărul cu mere lunguiețe și verzi, de care n-am mai văzut nicăieri.
Atâta spațiu, atâta aer, datorită șesului din spatele casei. Șesul pe care se revarsă Prutul. Când ploua, înafară de băltoace mai adânci, se acoperea de un strat subșire de apă limpede, iar iarba, floricelele albe mărunte, pătlagina erau cu tulpinile în ea. Broscuțe mici (ca greierii în câmp) se nășteau în apa asta subțire și imensă, încălzită de soarele de vară, și săreau de sub picioarele desculțe în toate părțile. Cine venea acolo prima dată - acolo voia să rămână, atâta libertate și văzduh era.
O căsoaie acoperită cu stuf de la început, mai apoi au acoperit-o cu șifer, era dată cu var și avea două ferestre cu ramele albastre, o ușă din lemn albastră, o scară într-un pod minuscul - exact căsuța unui pitic, numai că nu de pădure, dar de sat. Și era în ea totul - plită, paturi, măsuță și comod pentru veselă. Și după câte am descris, v-aș sfătui să vă închipuiți toate astea de dimensiuni ca pentru pitici. Era el casa mare cu prispa de lemn, dar iarna oricum o petreceau în căsoaie, cum e la moldoveni, vara - „la cuptoraș”, un sărăieș din lemn, la fel cu o fereastră, cuptor, plită, un pat din scânduri, masă și laiță.
Casa cea mare era tot timpul curată și din când în când în ea dormeau oaspeți. În ea mirosea a siminoc. Nenea, adică bunelul, deseori zicea că-l doare inima și făcea niște licori nemaiînchipuite din diferite ierburi, rachiu și chiar gândaci verzi dintr-un copac special. Și siminocul avea un loc aparte, era un fel de plantă atotputernică. Ca anexă, în spate la casă, era cladouca, care avea tindă și o odaie cu o groapă în mijloc, acoperită cu capac și se numea chiniță, de fapt acesta era beciul cu vin, rachiuri, compoturi, borcane cu brânză sărată, butele cu murături și dulceață.
Probabil pentru fiecare copil, casa buneilor era un fel de tărâm de poveste; descriu acum ceea ce îmi aduc aminte și îmi dau seama de unde vin poveștile, unde se naște magia. Nu pot să redau farmecul și lumina și aerul, care mă înfășoară, ca o pânză subțire și străvezie, legănată de vânt, în momentul când mintea-mi coboară în aceste amintiri. Și dacă aș avea mai mult har scriitoricesc, ce povești ar ieși!
