***
***
Îmi doream văzduhul - să-l cuprind, să mi se desfacă brațele și pieptul, să pătrund în mistere, în locuri vechi și ascunse, neatinse de nimeni, ceream libertatea și vedeam ochi neînțelegători și acuzatori, care exprimau reproșuri, precum aș cere luna de pe cer.
***
... „De ce vorbește atât? Nu obosește oare? Și încă duce în spate torba încărcată. Dacă aș vorbi atâta ca el, cred că nu aș mai face nici un pas...”.
- Hei, facem popas?
- Ce, băiețică, ai obosit de-acu?
- Am trecut o tulpină, am coborât și ne îndreptăm spre alta...
- Știi că nu se face popas decât noaptea. Mergem toată ziua, iar noaptea ne odihnim. Numai să nu plângi..., și începu să râdă.
- Am întrebat și eu...
- N-ai mai fost într-o călătorie, nu-i așa?
- Nu.
- Se vede. Crezi că e ca o plimbare, poate?
I-a întors spatele și se îndreptă spre o plantă ciudată, arătându-i că nu vrea să continuie acest dialog stupid. Lecția nu-l interesa - a pus, doar, o întrebare simplă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu