***
Inspirată de fotografia lui Alex Galmeanu
Astăzi a nins. Nu va ninge prea mult și se va topi repede, temperatura e în jur de zero. Zăpada e moale și s-a așezat pe crengi în smocuri mari. E frumos, iarna știe cum să se facă admirată, știe cum să picure bucurie în ochii oamenilor - dar, cam ca în vorba ceea: ce e bun, câte oleacă.
Mă uit la copaci și mă gândesc: își amintesc oare de zăpada ceea rătăcită de astă-primăvară, care i-a acoperit? Oare s-au speriat, s-au gândit că nu le mai trebuie zăpadă? Și-au amintit neputința oribilă de atunci, când ți se rup crengile și nu poți face nimic, doar să privești. Au păstrat oare furia și groaza de atunci, ori s-au împăcat, au dat din mână și și-au astupat rănile. Poate au plâns, poate au blestemat, poate au strigat ajutor, cine știe?... Au zis oare: suntem noi singuri de vină că trăim aici, unde vine zăpada și ne rupe crengile; suntem de vină că am devenit copaci, că am ales să fim copaci?...
Cred că au zis, au gândit, au simțit așa... și au rămas să stea mai departe în picioare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu