***
***
Totuși a ațipit, uitându-se la fereastră, ochii s-au închis, iar corpul s-a relaxat, ca într-un ultim moment, când te împaci cu ceea ce este, cu tine, cu lumea. Știa că, cristalele vor arăta timpul ca de obicei. Cât a dormit nu se știe, dar s-a ridicat brusc la clinchetul abia auzit al cristalelor, cu imaginile visului cela straniu, încă perindându-se în fața ochilor. Le-a înșfăcat și le-a pus în buzunar, a mers repede și a aruncat hainele pe el, câțiva stropi de apă pe față, și câteva fructe și ciuperci în gură.
Pusese tot oare în torbă? Se mai uită o dată în ea, s-a înțeles să arate și insului cela cu care a vorbit aseară, el va mai adăuga câte ceva.
A răsuflat adânc, simte că picioarele se înmoaie, se așează pe marginea patului, se uită în jur - poate rămân..., poate vin înapoi, poate se poate și fără asta, poate, poate... În jur e întuneric, doar din buzunar răzbat razele cristalelor, le scoate și priponește privirea în ele, cu speranța că vor pătrunde în mintea fiebinte și încremenită și vor aduce acolo limpezimea demult așteptată.
„Hai! Mai stai? Nu este limpezime, e întuneric, e negru, hai, bine, poate sur închis. Nu găsești răspuns, ești îngropat, ești nemișcat, de unde răspunsuri? Hai odată! Ridică-te!”
Picioarele s-au încordat și o dată cu ele și trupul, a împins cristalele înapoi în buzunar și a ieșit repede fără să se uite înapoi, a închis ușa grea încet, că era încă noapte și toți dormeau, și a pășit cu pași mari pe „drumul cel nou”...
E.M.
