A sosit timpul pentru acest vestit pătrat împletit - al bunicii, cum i se spune la ruşi. La noi nu ştiu cum i se spune. Nu contează, pentru mine e important să fac pătura până se termină iarna. Mai am trei zile. În acest moment îmi dau seama cât de naivă sunt, şi cât de mari sunt cerinţele faţă de persoana proprie. Desigur, că nu o voi termina, căci am şi serviciu, şi azi e duminică, şi mai rămân de fapt, nu două zile, dar câte vreo trei ore din aceste zile. Şi, hai să încercăm să folosim logica, care cred că o am totuşi, care îmi va spune, că - cine mai face aşa planuri, exact ca Hitler! Atunci decid în felul următor - să eliminăm clişeele din viaţa noastră! De parcă, primăvara sau vara nu ai voie să te înveleşti cu o pătură frumoasă? :)
duminică, 26 februarie 2017
4. Winter - It's time for moss
Să nu credeţi pe nimeni, care vă zice că sfârşit de februarie nu e frumos - e destul să te transformi într-un pitic sau o altă fiinţă mică şi îndată înţelegi de unde ia naştere primăvara. Şi începi să vezi cum renaşte natura după odihna iernatică, ca şi cum ai cerceta o celulă la microscop. Desigur, vor mai fi şi fulgi, şi ger, şi vânt ascuţit, dar fenomenul deja a început. Ce să mai zicem, că am văzut şi ghiocei. Aceştia sunt cei care nu le pasă de nimic, nici de frig, nici de zăpadă, nici de ger - şi încă mai pot sa fie frumoşi în acelaşi timp. Un exemplu de stoicism al naturii - dacă e urât în jur, nu înseamnă ca trebuie să fim urâţi şi noi.
Sketching 9
***
S-a trezit. De la o îngrijorare, ieșită dintr-un vis. Ceva se va întâmpla și nu știi e spre bine sau spre rău, spre disperare sau fericire. Dar poate nu azi, poate mâine sau saptămâna viitoare. Lasă că o ascunde în spatele creierului, să nu încurce, căci multe i se mai năzare.
E ziua lui de odihnă și nu-și poate permite să fie încurcat de o îngrijorare transparentă, care nici măcar nu știe a-și spune numele. Și-a făcut planuri și e bine să se scoale, altfel, rămân amânate iarăși, iar îngrijorarea asta i se suie chiar pe vârful capului și sloboade niște rădăcini, care pătrund tot trupul, de ți se face strâmt în tine însuți.
Nu mai contează ce mănâncă, hainele demult nu au nici un rol, să iasă mai repede din ”vizuina” sa, să absoarbă de afară niște adieri de vânt, să se mai împiedice de ceva, să pună mâna pe lespedea imensă a copacilor seculari. Ei sunt atât de așezați, că vrei să stai în preajma lor veșnic, să găsești și tu stăpânirea de sine.
Dar era la fel și totodată nu era la fel. Ce să fie oare? Un miros, sau zgomot? Nu, nu.
duminică, 12 februarie 2017
Abonați-vă la:
Postări (Atom)