***
Povestea mea de Halloween
Se face seară și plouă mărunt și des. Stau la fereastră și urmăresc picăturile de ploaie cum alunecă pe sticlă, una după alta. Îmi lipesc fruntea de sticla rece și mă gândesc, de ce nu aș putea să fiu o picătură de ploaie, sau chiar ploaia toată. Să duc norii în brațe, să-i ciocnesc între ei și să fac niște fulgere minunate, să-i storc până la ultima picătură și apoi să mă arunc cu tot șuvoiul și toată puterea spre pământ. Să fiu absorbită și băută de vietățile lumii... Gânduri, gânduri...
Torțele se tot apropie, le văd licărind printre copaci. Ce mă plictisesc oamenii! Cândva m-au înecat, acum vor să mă ardă. Și ce-mi pasă, oricum nu mi-a ieșit ce mi-am dorit. Aș putea să mă las, vor fi fericiți și eliberați, plini de mândria răzbunării și virtuții. Oricum nu voi avea niciodată ceea ce-mi doresc...
În casă e liniște, ca de obicei. Ticăie încet și ritmic cele două ceasuri. Azi în suflet mi-a poposit dezamăgirea, s-a instalat acoperind totul, ca o pătură grea și sufocantă. Proiectul s-a stopat, am ajuns într-o fundătură, am epuizat lista de experimente, iar obiectul nu se mai mișcă. Am depus întregul efort și mi-am aplicat toate capacitățile mele extraordinare. Scopul era să fac fericit acest obiect. M-am străduit, sincer, din toată inima.
L-am lăsat dezbrăcat, nu l-am hrănit, nu l-am spălat, nu l-am luat în brațe, l-am lăsat în frigider pe o zi, l-am prăjit pe tigaie, i-am rupt mâinile și picioarele, am făcut o mixtură benefică și l-am pus în ea, am scos aerul de acolo... și, poftim, el nu se mai mișcă, stă pleoștit, nu zice nimic, nu strigă, nu țipă, nu geme...
Ce dezamăgire! Cumplită și lipicioasă!
...Cât mai am timp, câteva minute, reușesc să-l scot, să-l îmbrac și să-i arăt pe unde poate pleca...
