Lots of space

***

Foarte mult spațiu

    Privesc la un peizaj cu atâta spațiu, lărgime și lățime, mult aer și lumină. Fără înghesuială, gălăgia e undeva departe, departe, căci acolo în zare se văd clădiri înalte, orașul e după deal.

Landscape from the stories

***

Peizaj din povești

    Atâtea fotografii frumoase văd prin internet și unele chiar le stochez în telefon. Dar nu am atâta timp pentru ca să le desenez pe toate. Și apoi îmi mai vine și câte vreo idee prin cap sau vreun vis mai năstrușnic și tare aș vrea să le trec pe foaie. Dar dacă e puțin timp liber, fotografiile din telefon se învechesc, iar cu ideile e încă mai grav, apar ca sclipirile și dacă nu le schițez în următoarele două zile, dispar ca și cum nici n-ar fi fost.

    Iată așa, încă un pic de tristețe în lumea mea. 

    Aleg peizaje pentru verdele ierbii și albastrul cerului. Ce poate fi mai firesc? Și încă pentru contrastul între umbre și orbitoarea lumină a soarelui. Dar și pentru că e cu mult mai ușor, decât să schițezi oameni sau arhitectură. Și e meditativ, hașurezi și tot hașurezi, strat după strat, culoare după culoare, de la nuanțe mai deschise spre cele mai închise.

Three ripe apples and two green pears

***

Trei mere coapte și două pere verzi

    Ce repede s-a instalat toamna anul acesta, nici n-am avut nevoie de mare deprindere, e aici și gata. Vara nu mi-a rămas nici în gând, trăita a fost din plin și, într-un fel, "cărată în spate". 

    Trei mere coapte și două pere verzi. Mă uit la ele și mă gândesc că cam murdar mi-a ieșit desenul. Și în același timp, e mult mai firesc ca altele. Mă mai gândesc și la o căsuță bătrânească cu doi peri, încă mai bătrânești și un agud la fel de învechit ca lucrurile din pod, cuprinzând-o pe la spate, ca mâinile drăgăstoase și puternice ale unui bărbat. Pomii bătrâni fac cele mai bune fructe, chiar dacă cu mult mai puține și cu ani, când fac mai deloc. În după amiezile de toamnă cu soare calm și mătăsos, într-o liniște stranie, care seamănă cu mersul în vârful picioarelor și respirația aburindă a unui copil, se aude cum cade cu zgomot surd o pară coaptă și pași care se duc să o strângă, ca pe un fel de trufanda mult așteptată. Nimeni nu urcă în pomii aceștia fragili și în același timp puternici, or, părul nici nu e construit ca alți copaci, mai dificil de cățărat  pe crengile lui subțiri și flexibile, adunate aproape de truchiul zgrunțuros, ca strânse la un piept masiv cu multă dragoste. Măreția vârstei vine împreună cu îngrijorarea și izul unei prăbușiri iminente, urăsc faptul, ca în fiecare zi să trăiești cu viziunea sfârșitului. 

    Toamna asta îmi scoate la iveală niște umbre lungi și neclare chiar de la început, cu care nu am nici o dorință să mă întâlnesc. Și mi-a adus și un nou interes - poezia japoneză haiku.

A plecat vacanța.

De mână cu tristețea

Vine toamna.

sau

Trei mere coapte.

Toamna face cadouri

Eu mă îndoiesc.

St Anne by an unknown artist in Nubia

***

Sfânta Ana

    Pe rețeaua X (am ocazia să mă exprim referitor la denumire - nu există un logo mai tâmpit pentru o rețea de socializare; fostul era cu mult mai potrivit) sunt membru al unui grup-studio și facem fiecare cum putem, copii ale operelor de artă, alese la întâmplare.

    Și s-a ales desenul sau icoana Sfintei Ana, a unui necunoscut pe o bucată de perete, cred. Spre rușinea mea prea puțin știam despre această sfântă, poate am auzit în treacăt numele în copilărie, dar că este mama Fecioarei Maria abia acum, frunzărind marea rețea. 

    Desenând-o, am simțit un fel de apropiere și liniște și m-am gândit că ar merita să o pun aici. Uitându-mă prin internet, am aflat că se și sărbătorește în această perioadă împreună cu soțul ei, Ioachim.

And if we are in September...

***

Și dacă suntem în Septembrie...

    Am vrut să desenez ceva repede și fără a mă gândi prea  mult. Și dacă stau așezată la masă, atunci ce vede ochiul meu mai întâi - ulciorul cel roșu cu creioanele recent cumpărate. Și-apoi bine că mi-am pus  câteva markere pe masă, de altfel nu mai apuc să ajung la ele, căci sunt depozitate în altă odaie. Iar când trec prin odaia ceea, de fiecare dată mă uit la ele și îmi zic, să le mai utilizez, că cine știe dacă se usucă? Totuși cu ele desenez cu mult mai ușor decât cu alte materiale, nu știu de ce, poate pentru că desenatul meu a început cu ele, poate că le consider un material de birou și le acord mai puțină seriozitate, poate ambele... 

    Dar este un desen minunat de început de septembrie - într-adevăr îmi amintește de școală, de lecții, de masa de lucru, seara, cu lampa cu un bec mai mult chior, stând de-asupra cărților și caietelor. Entuziasmul meu ținea foarte puțin, cred că nu mai mult de luna septembrie, așa de repede mă săturam. Cel mai mult de colegi și de monotonie, și, desigur, de sculatul de dimineață. Ce bine că am crescut, m-am împăcat și cu monotonia, și cu sculatul de dimineață, și încă cu multe altele din care este alcătuită viața de zi cu zi. Și nici urmă de superaventurile pe care mi le închipuiam că mă așteaptă.

Random thoughts

***

Gânduri sporadice

    Prezentul e ca o străduță îngustă cu pereți din ambele părți, ce par a fi gata să te strângă în orice clipă. Viitorul se vede acolo, departe la capătul acestui prezent-cărărușă îngustă, luminos și atrăgător, plin de soare și de libertate. De câte ori am trăit în viață sentimentele, care ne strâng pieptul ca între doi pereți și o ducem așa zi după zi, ca într-o dimineață să poposim într-o piață largă, aproape ca din senin, și să fim scăldați în razele soarelui și albastrului imens, reușind în sfârșit să rupem acele funii ce ne strâng, sau cel puțin așa ne-ar fi plăcut să credem. 

    Cât despre trecut, ce pot să spun, decât că este vacuumat prin fotografiile stocate prin albume, diskuri, mape și cutii. Iată unul care nu te prea ține, doar tu pe el, prin regrete și supoziții, de cum ar fi putut fi, dacă...;

The Great Green

***

Marele VERDE!

    Desenul acesta este încă o încercare de a reda diferența nivelelor. Nu e chiar reușită această încercare, era necesar să fiu mai perseverentă în alegerea nuanțelor pentru nivelurile doi și trei, analizez un pic, mai teoretizez, îmi zic că data viitoare voi fi mai implicată în proces.

    De fapt, ador aceste spații imense, care iți oferă impresia că ești cu mult mai mare decât te crezi și nu am în vedere măreția sau puterea, sau aroganța, dar anume în așa locuri se simte cât e de mare sufletul sau spiritul, sau ceva ce e dincolo, decât acest corp fizic ce pare a fi "eu". 

    Această imensitate îți pune pe tavă propria lume și încă mai adaugă cu vârf și îndesat de la sine. Am același sentiment când privesc întinderea mării, dar este o mică diferență, prin densitatea apei prea puțin se percepe profunzimea. 

    Și mai e și verde de tot felul, sunt pe cale să încep a crede că și albastrul e verde, și azuriul, și turcoazul, și griul, și maronul, toate sunt verde, chiar și violetul. Culmea! Asta e! Invazivul și cotropitorul VERDE!