The lack of colors and the burden from the little bag

***

Lipsa de culori și povara din gentuță

    Îmi pare că m-am săturat de atâta culoare, credeam că n-o să mă mai satur, chiar îmi închipuiam că ar fi ceva ce mă definește. Fac ce fac și tot mă agăț de una, de alta, apoi încep a crede cu fermitate că face parte din mine, că iată m-am regăsit, asta sunt eu. Cel ce a zis, că doar schimbările sunt unicele momente stabile în viață, aș zice că a avut dreptate (zic așa cu jumate de gură, cine știe mâine voi citi altceva, care tot mi-a părea just).

    Și totuși, nu degeaba am ales să fac un desen în grafit, așa mi-a fost starea de spirit, așa am văzut tot ceea ce aveam în jur, de parcă am pierdut privirea mea optimistă și într-un fel copilărească. O făceam intenționat, așa voiam să văd lumea în multe culori, să mă asigur că e vesel și bine de trăit. Îmi era frică să privesc altfel, era prea trist. Asta făceam, evitam să-mi privesc tristețea, mi-am zis că nu există, că nu e a mea, că pot s-o alung sau pot s-o arunc, fără nici un regret. Nu sunt prima și nici ultima, care a descoperit că are și o tristețe, care nu se aruncă, nu se ascunde, nu dispare, stă în gentuță, lângă rujul de buze și ochelarii de soare și de fiecare dată, când deschid fermuarul, dau cu ochii peste ea.

I never get tired of drawing lighthouses

***

Nu m-am săturat de desenat faruri

    Un far minunat și foarte cozy. Cât de mult contează aceste haine inșirate la uscat, căci de îndată acest loc pare mai drăguț și simți că cineva e prezent, se ocupă cu plăcere de treburile casei. Simt cum miroase a fripturică de porc și legume coapte pe jăratic. Ba nu, mai degrabă plutește aroma unui pește gras, prăjit întreg pe cărbuni și porumb fiert, sau mmmm...nu mai știu ce.

    Cu ce se mai ocupă paznicul de far? Cu îngrijirea lui, bineînțeles. Dar dacă s-au terminat toate îngrijirile, ce va face? Poate citește, poate împletește, sau desenează, sau pur și simplu privește televizorul și ascultă muzică. Nu are vecini, nici gălăgie, nici discuții, nimeni nu cere nimic, nimeni nu-i dă nimic, dacă vrea - reciclează gunoiul, dacă nu - nu.

The road among the grasses of the field

***

Drumul printre ierburile câmpului

    Vine ploaia. Privită de departe, în zare, pare o jucărie, o stropitoare răsturnată. 

    Cu un toiag în mână drumul te conduce undeva nici nu știi unde. Ierburi înalte fac balustrade într-o parte și alta. Sunt de toate felurile, mai înalte, mai scunde, cu flori sau fără, uscate, sunt care abia cresc. La vremea asta totuși sunt mai multe care încep să se usuce. O lume întreagă de vietăți sunt acolo în adâncul tulpinilor lor, aproape de pământ, au viața lor, cine știe poate se grăbesc să se ascundă, strâng în grabă rufele de pe sârmă. Pare foarte interesantă această lume mică, dar cu mult mai mare totodată. 

    S-a lăsat liniștea dinaintea furtunii, iar aerul e îmbibat cu praf de apă. Pare că câmpul deja a căscat gura ca să înghită aversele una după alta. 

    Simt o frică și o grabă care crește treptat, caut în jur adăpost și nu văd nimic. O șopârlă verde a țâșnit cu foșnet din dreapta și fluturând cu coada într-o parte și în alta a intrat în ierburile din stânga, la fel ca fulgerul care a spart norii ceea de acolo. Parcă nu îndeajuns mă grăbesc și eu. Nimic nu mai țirie, nu ciripește, nu croncanește, chiar și vântul s-a ascuns. Poate găsesc vreo frunză de brusture, dar cred că ploaia se mișcă mai repede decât mine. Pare că va trebui să mă resemnez, la urma urmei mă fac una cu ierburile, ca acea șopârlă, mă strecor printre tulpini, reușesc chiar să smulg din cele uscate și zdrobesc o mică colibă. Ce idee strălucită, tocmai a scăpărat sulița cerului, bine că oleacă mai încolo de mine.

This year's poppies

***

Macii de anul acesta

    Evident, macii sunt o sursă de inspirație pentru mine. Mă fascinează prin roșul cela care arde ca o pară de foc. El face ca în creier să explodeze ideile, astfel că încep să mă mănânce mâinile de atâta efervescență în capul meu. Cam asta e cu macii. Nu aveam nimic la îndemână, decât un carnet calendar și niște foițe rupte dintr-o revistă. Mi-am amintit de minunata tehnică a colajului. Îmi zic - de ce nu? Atâta mi-a trebuit, am rupt, am încleiat, zgâriat câteva linii și macii mei de anul acesta sunt cum nu se mai poate de artistici și dramatici, trecuți prin ciur și prin dârmoi. Și ce alegorie drăguță cu hârtia boțită, la fel ca petalele lor, când se desfac. N-am mai văzut nici o floare să iasă afară cu petalele boțite, trandafirul de exemplu, tot are petale late și mari, dar nu sunt boțite când se desfac. De altfel, cuvântul boțit nu e prea potrivit, ar fi mai bine să zic că au fost împăturite, înainte de a ieși.