The lighthouse bathed in azure waters

***

Farul scăldat în ape azurii

    Măcar o dată pe lună să desenez un far. Ca pe un ghid. Uneori simți că nu se mai risipește întunericul și persistă senzația că nu vezi limpede. Dar poate să mă duc la oculist? Ah, ce rău vorbesc despre mine... 

    Gânduri despre bătrânețe mă împresoară, cam de ce m-ar speria, că doar nu e ceva ce poți evita. De fapt, se poate... dar e trist de tot...

    Bun, să lăsăm lamentările, să privim la apa de turcoaz și la celelalte nuanțe de albastru. Dar cred că m-am plictisit de faruri. De data asta pur și simplu am copiat de pe referință, nici un fel de creativitate, doar hașurare intensă.

With thoughts of the sea

***

Cu gândul la mare

    Așa e vara, gândurile sunt mai răzlețe, tot se rup și zboară spre apă, soare, nisip. E complicat să te concentrezi la muncă și să fii prezent aici și acum. În fiecare vară trebuie să găsesc niște forțe suplimentare pentru a face acest efort, să uit de anii de școală, care aveau trei luni de vacanță. Uneori nici nu-mi dau seama, cât de mult mă preocupă regretele pentru vremurile trecute, înțelegând că sunt inutile, și că încă n-am învățat să prețuiesc momentul de acum. Cu atât mai mult, cu cât îmi amintesc foarte bine, că îmi părea greu și deloc frumos. Încă mă sperie noul, încă cred că, ce încep a face, nu e bine, nu e cum mi-aș închipui. Parcă aș avea scris undeva niște letopisețe și trebuie să corespund cu acțiunile mele, a ceea ce e scris acolo. Veșnicele iluzii...

    În desenul de mai sus am desenat, începând de la hașurarea completă a elementelor, nuanță după nuanță, fără a face mai întâi unele contururi. Mai exact, am desenat pete de culoare, acel procedeu generalizator, care te ajută să ignorezi mulțimea de detalii. Văd această metodă în desenele lui Andrea Serio.

Looking out the window

***

Să mai privim pe fereastră

    O fereastră ar putea fi chiar o fereastră? Da, desigur, de ce nu. Doar că uneori n-o vezi, privești prin ea și se deschide o lume întreagă, ce pornește din interiorul minții și sufletului. Ca un fel de cornucopia, revărsându-se cu zgomote de cascadă. Pot fi gânduri, într-un fel aruncate peste crengile copacilor, acoperișuri de case, pe drum și pe umerii trecătorilor. Mai pot fi și simțiri adunate de ceva vreme și au devenit atât de grele că ies pe oriunde, împrăstiindu-se în zarea cerului. Te miri de ce ciorile s-au ridicat în aer toate odată, croncănind. 

    Îmi mai pun întrebarea dacă ce văd e real sau e ceea ce am scos din mine. Dar de obicei, nu mă gândesc la asta. Nu am așa capacități, să fac o distincție între lumea din capul meu și cea din afară. Și nu am nici resurse suficiente, nici dorință să le irosesc pe cele de care dispun. 

    Apoi pare că mă uit într-un gol ce se adâncește, nici nu observ cum privirea mi s-a întors invers. Dacă ar întreba cineva ce este acolo afară, n-aș putea să-i răspund. Or, cu asta am și început, că privim prin fereastră, ca să ne vedem în noi și poate dacă plouă.