A lighthouse in warm colors

***

Un far înfășurat în culori calde

    Aș putea să mă scald în razele acestui soare în apus. Anume lumina înseamnă cel mai mult, o lumină moale liniștită, acompaniată de aerul aromat de seară, plin de miresmele ierbii, coaptă în timpul zilei.

Let's talk about the weather

***

Să mai vorbim despre vremea de afară

    Toată ziua vântoaica a zguduit clădirea și nu se mulțumea cu rafalele de aer, dar mai adăuga și nori plini de ploaie, gheață și crengi rupte din capurile copacilor. Era ca turbată, revenea, iar și iar, rostogolindu-se îndrăcită de niște patimi, parcă scoase din fundului iadului, cel mai iad posibil. Iar eu toată ziua am ținut fața absolut impasibilă, cu un efort enorm, antrenându-mă într-un exercițiu epuizant. Am zis că nu mă mai las aburită prin propria incapabilitate de a-mi controla emoțiile. Nu mai dau nimic, nu arunc nici un gram de emoție în jur, în speranța să fiu crezută, acceptată și iubită.

    Nu cred să fie vreun om pe lumea asta, care n-a zis vreodată acest jurământ. Pentru o zi îmi dau voie să fac asta, cred că am reușit, m-am gândit eu, văzând buzata liniștindu-se și cele câteva raze de soare ieșite. Zic, mă pornesc și eu spre casă, ies afară, chiar și asfaltul era deja uscat. Nu e chiar așa de nemiloasă, a încetat când am nevoie să ies... aha! am fost prostită și exercițiul meu nu a funcționat, căci smintita era la pândă. N-am reușit să fac trei pași - a ridicat valul de aer sălbatic (de unde ies așa forțe!), împingând un strat de nouri drept în direcția mea, că m-a luat de pe picioare, ducându-mă unde voia ea. Nu și-a împrăștiat destul mânia, a păstrat cea mai bună parte pentru mine - un șuvoi de ploaie torențială, ce m-a udat complet în trei secunde, buzunare pline de boabe de gheață, pe care mi le-a aruncat în față și un braț de tunete și fulgere, să mă orbească. Dar culmea (a întrecut limitele sălbatica), a rupt cea mai mare creangă din cedrul cel mai frumos și mi-a aruncat-o chiar în fața mea - amenințare clară și de netăgăduit.

    Ea nu știe că prea puțin m-a afectat, aducându-mi echilibrul și, scoțându-mi din suflet propria înverșunare, a așternut-o în față și apoi a spulberat-o în mii de cioburi.

    Am mers spre casă vreo oră și jumătate, murată ca o găină, tremurând de frig, aproape impresionată și importantă să am în viața mea un astfel de moment „încurajator”.

    Ceva timp mai înainte vorbeam cu O., că nu mai am nicio nemulțumire față de timpul de afară, îl primesc așa cum este și nu scot nici un cuvințel de reproș. Și dacă să traducem vorbele vântoaicei, azvârlite spre mine, ar zice așa: - Și acum? Ce zici de vremea de afară? 

P.S. Nu am niciun desen mai dramatic, decât acesta...

Crazy about fish

***

 

Nebună după pește

 

    Am desenat-o pe Angelica, dar nu prea seamănă, capul pare mai turtit. Dar nu puteam să las subiectul cu peștele într-o parte. Cand cumpărăm pește luăm în calcul și pe ea, căci e nebună după pește. Dacă este pregătit, dacă este în frigider, dacă am adus pește proaspăt, Angelica nu știe altceva, decât să miaune într-una, până nu își ia partea ei. Avem aici o scenă dintr-o seară, când am pus peștele copt pe masă, iar ea s-a așezat pe scaun și aștepta să începem să mâncăm, cu o față foarte nemulțumită că sunt doar doi pești și se gândea că n-o să-i ajungă.

An architectural view

 ***

 

 O vedere arhitecturală

 

    O vedere arhitecturală, cred din Italia, dar nu știu exact. Îmi place îmbinarea culorilor calde ocru-umbra și cele azurii reci.

 

There are also bad headlights

 ***

 

Există și faruri proaste

 

... sau înșelătoare, un fel de iluzie plutitoare, cu capul pierdut.

A glimmer of hope

***

 

O licărire de speranță

    O casă cu mai multe hambare în jurul ei se sprijinea de marginea pădurii într-o liniște de sfârșit de toamnă. Ziua scurtă, scăpată din înțepenirea nopții lungi și cețoase, se ițea de peste acoperișuri, iar un prăpădit de pui se credea liber, umblând prin fața ușii. Celelalte găini încă moțăiau, chiar dacă demult ar fi trebuit să facă gălăgie. Erau cam muiate de roua abundentă și copleșite de un fel de tristețe găinărească, ce nu mai văzuse această coștireață.

    Despre găini e clar, gramul lor de minte le-a transmis un impuls în câteva minute și tristețea s-a transformat într-un cotcodăcit asurzitor, cu o aranjare muzicală ideală, după părerea lor. Celelalte animale se foiau mai discret, dovedind un spirit mai inteligent, dar instinctul le șoptea că ceva nu e în regulă, simțeau praful suspect răspândit de luna plină de astă noapte. 

    Putem să mai descriem, dar călătorul, care observa tot peisajul acesta era înghețat și se credea în întregime posedat de lumina anxioasă a doamnei de argint proțăpită direct în bolta cerului noptatic. Mersese întruna cu urechea ascuțită la orice zgomot și acum privirea zilei îi mai strecura din liniștea ei în sufletul zbuciumat. A grăbit pasul, își închipuia niște oameni zâmbitori și calzi, o bucată de pâine și un pahar cu lapte, câteva vorbe bune și un colț cu o saltea într-unul din hambare...