The path with three pines to the seashore

 ***

 

 Poteca cu trei pini către malul mării

 

 Moleșeală, 

Arșiță, 

Vânt sărat...

 

 

 

This year's poppies

***

 

Macii de anul acesta

 

 

    Niște maci rebeli, aș zice, dar altfel nu se putea, căci am lucrat cu creioanele Stabilo, groase cât degetul cel mare. Vreau să mai adaug, că nici de rebeliune nu e vorba, doar că aceste creioane sunt un instrument foarte potrivit pentru a-ți elibera mâna și mintea. Eu aș scrie pe cutiile lor ca slogan - Creioane pentru a desena cu inima, sau Când crezi că nu poți desena, ia un creon Stabilo! Într-adevăr când ești limitat în ceva anume din exterior, se petrece acel fenomen de trecere, de treaptă, sau cum se zice în filmele Fantasy, se deschide portalul! Ele sunt atât de incomode și de anevoioase, că nu-ți mai pasă de perfecțiune.
 

 

A bizarre story

***

 

 O istorie bizară

 

 

     „Cu toată conștiinciozitatea, sincer, am umblat să primesc acordul, ținând în mână foița, dar liftul parcă a înnebunit.

    A început așa - urc, liniștită, fără nici un gând, foarte corect apăs cifra cinci, iar el își face un vânt, pe când eu mă mir de ce se ridică așa repede, căci nu am nevoie așa de sus. Desigur că a ajuns prea sus, precis nu e etajul cinci. Bineînțeles, e etajul cincisprezece. 

    Bun, hai să mai încercăm, cu toată viteza în jos, spre etajul cinci. Hop, se oprește, de parcă și-a îndeplinit misiunea cu întreaga responsabilitate, serios și mult profesionalism - vă rog, să ieșiți - etajul unsprezece. Începe să-mi fie cald, dar am multă răbdare, îmi trebuie acordul celui mai mare și vreau să fiu cuminte și ascultătoare, să fie totul după foaie.

    Iar bun, cu răbdare apăsăm pe cifra cinci, precis e foarte cald aici, văd că iar a pornit cu viteză, acum va fi bine, în celelalte cazuri, ceva a intervenit. Iată, că se deschide ușa, privesc în jur, parcă sunt într-un hol, cam întunecat, nicidecum nu poate fi etajul care îmi trebuie. Mama mă-sii, dar e etajul unu.

    Încă am răbdare, insist să fiu corectă și să nu supăr pe nimeni, dar... am uitat pentru ce îmi trebuia acordul acela, undeva am rătăcit foaia.

    Încet, încet la mintea mea începe să ajungă, că în momentul dat am de-a face cu un lift, care printr-un miracol, a însuflețit și cu un scop, doar de el știut, a hotărât să mă plimbe pe la toate etajele, în afară de al cincilea.

    Mă mir de mine, calmul nu mă părăsește, tot el îmi sugerează întrebarea - pentru ce trebuie să te întâlnești și să primești această, să zicem, binecuvântare. Încă mai încet, îmi vine în minte superba ideie, că pot să mă lipsesc de această binecuvântare și aproape sunt sigură, că pot să ies din liftul acesta și să-mi caut de treabă, fără să-l văd pe cel mai mare bandit și fără acceptul lui, îmi voi continua drumul foarte liniștit.”

An unusual walk

***

 

 O plimbare neobișnuită

 

    Ceva timp în urmă, scriam că nu desenez afară, că nu mă simt confortabil, că bla-bla-bla.. mai erau careva motive, pe care le-am uitat. Dar cine sunt eu să mă pun cu universul, s-a schimbat ceva acolo, iar afirmațiile date s-au spulberat, au dispărut, exact cum ar fi, dacă ar fi trecut furtuna de nisip din Egipt prin acest univers. Deja nu pot zice că nu vreau să desenez afară, că nu știu ce și nu știu cum, pentru că... eu vreau să desenez afară.

    Aveam dorința clară, că vreau să desenez un anumit foișor, dintr-un anumit loc. 

    Istoria este simplă: foișorul era departe, dar mi-am zis, am o zi întreagă înainte, voi reuși. Deschid harta, îmi fac traseul, mergând, mai verific dacă merg corect și văd, că în calea mea mai sunt spații verzi, iar la momentul actual, primordial este să merg cât mai mult pe jos, zic, hai să cobor mai înainte și s-o apuc, cum s-ar zice, hai-hui prin pădure parc...

    A fost lung drumul în realitate, pe hartă nu prea, multe locuri minunate, pe care nu le văzusem, m-au ademenit să mă opresc, dar nu am cedat, mă aștepta prințul în foișor. De câteva ori gândul ispititor mi s-a pus înainte, chiar îmi zicea să vin altădată, să mă întorc, mai sunt zile, că uite ce frumos e acolo, sau dincolo, sau, culmea, nu vezi că te dor picioarele și e foarte cald...

    Nu m-am lăsat, am trecut peste toate obstacolele și încercările și am ajuns. M-am așezat exact pe locul pe care l-am dorit și am privit cu drag spre foișorul luminat de soarele puternic de mai. Avea așternută în față o colină de un verde strălucitor, iar în spate era protejat de verdele zdravăn al cedrilor lați în ramuri, parcă era o comoară, găsită după multe așteptări. Îmi trecuse prin gând, că poate nu mai era așa de important desenul care-l aveam de făcut, pe cât de important a fost drumul până la el.

    Desigur că am fost răsplătită, căci însuși prințul foișorului a venit și s-a așezat lângă mine. Nu deodată, un pic mai târziu, a venit lent, cu opriri și priviri cu coada ochiului, ca un admirator necunoscut, care face ocolișuri. Îl mai opreau supușii, sorbindu-l din ochi și implorându-l să-și desfacă coada, iar el ignorându-i, cu lipsa de interes a unui adevărat suveran. M-am simțit flatată, că mi-a ales compania, dar am simțit ce înseamnă să fii foarte frumos - toate grupușoarele, perechile, familiile se opreau numaidecât să-l fotografieze, să-i vorbească, să-l arate copiilor, să-l admire. S-a lungit în umbra arbustului, lângă care eram așezată și a stat, până ce am terminat desenul. Când am început a-mi strânge lucrurile, s-a ridicat și el, trecând pe lângă mine și-a scos țipătul excepțional, speriindu-mă, presupun că mi-a făcut vreun compliment, sau, cine știe, a zis să nu mă umflu în pene. Probabil, el știe ce zice, cu așa podoabă în posesiune, trebuie să-l cred.