***
Seară cu Cehov
Într-o seară lungă de iarnă, când plictiseala și deprimarea se țineau de mână și făceau cercuri în jurul meu, crezând că-mi vor fura norocul, mi-am zis, de ce nu citesc ceva din autorii ruși, doar am fericirea de a-i citi în original. Ce a fost în școală a fost, timpul nu se mai întoarce, iar mintișoara de copil se încăpățâna să-i pătrundă. Deci, am ales Cehov „Trei surori” și de la primele fraze mi-am amintit, de ce mă atrăgeau prea puțin autorii ruși. Îmi e greu să le înțeleg anume atmosfera unei fatalități nemăsurate, abia simțibilă, dar considerată de neînvins și aproape idolatrizată. Găsesc și în interiorul meu așa dispoziții, cu care lupt continuu, nu mă pot împăca nicidecum cu ele, îmi trezesc revoltă și un fel de iritație, când le întâlnesc și în cărți sau în viață.
Sărmanele surori, atât de melancolice, atât de „decise”, în fiecare zi voiau să plece la Moscova. Incongruența vorbelor și faptelor lor mă indigna, îmi venea să le zic - chiar acum, sculați-vă și duceți-vă la Moscova, nu vedeți că e mocirlă aiiici! V-a împânzit toropeala veșnică!
Am descoperit, însă, cântecelul „Tararabumbia”, o mică satiră și, aș zice, leac pentru această „toropeală”. Am să-l învăț pe de rost, că deseori îmi trebuie și mie să scap de găurile astea...
„Тарарабумбия,
Сижу на тумбе я,
Сижу невесел я,
И ножки свесил я.
Тарарабумбия,
Сижу на тумбе я,
И горько плачу я,
Что мало значу я...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu