***
Pompierul nebun
M-am trezit în șiroaie de apă, de parcă mi-au ieșit lacrimile prin toți porii, a treia zi mă inundă transpirațiile, perna e udă, mă scol să-mi schimb tricoul. Nu aprind lumina, căci în ferestre ard flăcări și pereții se acoperă de pete luminoase, casa e ca coborâtă în fundul iadului, dacă în iad e așa cum scrie în Biblie. Dealurile din depărtare și-au aprins paie în cap, au vorbit prea multe și nedorite. Nu știu ce voi găsi în casa mea în următoarea clipă, ființele pădurii dau năvală, era să calc un șarpe, care luneca pe parchetul din coridor.
De ce l-am lăsat să se ducă? De ce? Trebuie să aștept, e ca și cum timpul s-a făcut clei. Din cel care lipește tot, chiar tot - pleoapele, urechile, părul, degetele între ele și mâinile de corp...
Am putut să-l opresc oare? Am putut striga atât de tare, încât s-ar fi speriat... L-aș fi luat peste picior, i-aș fi zis că e fricos și că nu e locul lui acolo... i-aș fi amintit cum anul trecut s-a speriat de gripa, care l-a ținut în pat o săptămână... l-aș fi cuprins și sărutat atât, încât nu s-ar fi abținut și am fi rămas în dormitor și ar fi întârziat... l-aș fi legat de un scaun, până când ar fi trecut totul... l-aș fi închis în beci... l-aș fi îmbătat... aaa... uuuu... îmi ies urlete din fundul plămânilor, atâta neputință! Ce m-a ținut să nu fac toate astea, ce?
Eu tot am nevoie de el, zi și noapte, el îmi trebuie aici și acum... Pentru ce? Nu contează, îl vreau aici, lângă mine.
...A venit! Doamne, parcă m-a auzit... prima dată. Vrea apă - o cană, două, trei, ce e cu ochii lui? - ies flăcări din ei, din degete, din vârfurile urechilor, l-a cuprins vâlvătaia, râde, râde în hohote sălbatice...
...tot corpul îmi e ud, mă duc iar să-mi schimb tricoul...
