Nine beets

***

Nouă sfecle colorate au ieșit de sub pensulă. Îmi place de nu mai pot culorile aprinse și armonios asortate. Și cât mai multe cu atât mai bine. Dacă e toamnă mă gândesc că careva legume mi-ar fi niște modele potrivite pentru schițe. Căci mă tot plâng că nu știu ce să desenez. Dar nu promit nimic, arta e artă, și sufletul de artist e liber în spontaneitatea lui și nu se supune la niște condiții efemere din lumea asta rece, dură și care e cu gândul numai la burtă... Artistul e artist, cine știe ce-l apucă în clipa următoare... poate, în general, nu va vrea să mai deseneze...

Sketch-zames-ul din toamna 2020

***

Am petrecut un sketch zames de la Kalacheva school și toamna asta. Am ales direcția cu markere și creioane, dar mai era și cu acril.

Tehnica a fost următoarea - se lua o imagine alb negru și una colorată, cea colorată era, de exemplu, opera cuiva și se extrăgeau nuanțele ce au fost folosite, ca mai apoi să le transpunem, schițând scena din imaginea alb negru.

Am o dificultate în momentul când e nevoie să alegi o culoare, care absolut nu se combină cu cele ce le-ai folosit, aparent, dar care face desenul armonios, și nu știi de ce, dar îți place. Această culoare e doar în câteva locuri, doar puțin, doar câteva „picături”, însă transformă în totalitate aspectul și oferă schiței integritate.

Pentru această imagine am folosit culorile unei opere de  Jean Michel Basquiat

Aici ca reper a fost fotografia unui păun.

Iar în acest caz - fotografia unui evantai japonez

Apoi un reper simplu și banal - paharul de la Starbucks

Și încă a fost afișa de la filmul Grand Budapest

Și în sfârșit lucrarea finală a fost făcută după fotografia a două ceșcuțe cu cafea cu marshmallow. 

At random

***

La întâmplare...

Am închis ochii și am pus degetul... Iată ce a ieșit  - încă o străduță dintr-un sătuc grecesc. Iată și acele case albe imaculat, umbrele gri albastre, acoperiș ultramarin de bisericuță, și un cer albastru azuriu limpede ca lacrima. Punându-ne imaginația în mișcare, mai simțim și mirosul sărat de mare, răcoarea brizei luptându-se cu zăpușeala soarelui, auzim loviturile ușoare ale valurilor și strigăte disperate de pescăruși. Ne vedem picioarele goale strânse cu sandale ușoare, o rochie albă încâlcindu-se printre ele și pălăria țintuită cu mâna. 

Am terminat cititul romanului Donnei Tartt Taynaâ istoriâ (transl. din rusă). Impresionată de celălalt roman al ei, Sticletele, am ajuns să-l citesc și pe acesta. Studenții studiază limba și literatura greacă veche și desenul meu tot e cu tematică grecească. Și mai spun minciuni că l-am ales la întâmplare.

Despre roman ce să spun? M-a făcut să mă simt un judecător, care e revoltat că i-a scăpat făptașul. Mă gândesc că în literatura contemporană tot mai des sunt scrieri din numele personajului negativ. Într-un moment, citind, m-am întrebat - de ce să încerci să faci așa experimente, ca mai apoi să iasă o asemenea istorie? După cum se vede, dacă pornești pe un drum întunecat, așteaptă-te să întâlnești multe umbre.

Dacă unul din făptași își mărturisește vina, îi zicem că e mai mult bun decât rău, sau răul oricum rămâne rău? De atâtea ori mă opresc în cugetarea mea la faptul că această linie de delimitare este atât de vagă și ștearsă pe alocuri, cu abateri într-o parte sau alta, încât îmi e foarte greu să-mi fac o părere, să fiu sigură de un anume fapt sau lucru, să iau partea cuiva sau a altcuiva, să fac clasificări și reguli. Situațiile, faptele, evenimentele, oamenii au atâtea părți și aspecte diferite, care se arată în diferite împrejurări, în diferite minți se reflectă cu o parte sau cu o alta, încât ajungi să te judeci pe tine însuți pentru că ai judecat pe altcineva. Uneori încep să cred că în trăirea noastră nimic nu e important.

Poate doar drumul care îl parcurgem? E șubred drumul...

One of my night dream (3)

***

Am visat un câmp imens și gol, de un verde crud și intens. În mijloc se afla o căsuță pe care eu o credeam a fi căsuța buneilor mei, dar arăta complet diferită. Era vremea serii și căsuța avea nuanțe de violet, albastru, amestecate și întunecate în umbre, cam cum ar putea fi desenat cerul de noapte. Ferestrele erau cu obloane închise, alungite până la pământ, și nu se vedea nici o ușă.

Am intrat în ea pe furiș, de parcă îmi era interzis și am reușit să trec o odaie, apoi a doua, de unde se întrevedea un spațiu imens și foarte luminat, asemănător cu o lume subterană. Dar mi-a ieșit în întâmpinare și m-a oprit o doamnă, care sta la o masă, ca un străjer. Ea s-a ridicat de la o masă și mi-a venit în întâmpinare cu intenția de a mă întreba ce fac aici și în acel moment am simțit că mi s-a închis accesul spre acea lume, care părea atât de imensă și ademenitor de interesantă.

Ultima vreme nu prea îmi iese să scriu ceva inspirat, cum simțeam cât stăteam acasă și îmi pare rău. Aveam timp să cobor în adâncul gândurilor mele și scotoceam prin ele, sau pur și simplu urmam firul lor. Dar la moment chiar simt că mi s-a închis o resursă.