The mills and the fighter

***

Morile și luptătorul

Thoughts, thoughts ...

***

Desenul acesta mă duce cu gândul la singurătate. A fost o perioadă și cred că se mai prelungește, când prea puțin vreau să comunic cu oamenii, în primul rând cu părinții și rudele apropiate, surorile, verișori, apoi prieteni. Simt față de ei o dezamăgire cumplită și simt de parcă am dat, am oferit atât de mult din sufletul meu, încât a rămas pustiit și răvășit.

Fiica mea mi-a zis, că în așa caz voi rămâne singură. Mă gândesc la asta, dar încă nu pot să-mi dau seama, să mă sperii sau nu. Oricum, indiferent cum va fi, dar nu am puteri destule pentru comunicare. Nu cred că singurătatea mă sperie, deseori o caut, căci am nevoie de ea să-mi aranjez gândurile și să-mi dau seama ce e cu mine. Iar ca să nu fie prea dur, și cât n-ar fi de bizar, o găsesc când mă aflu în mulțime. Când stau pe loc, iar în jurul meu alți oameni se duc, vin în treburile lor, fără să mă observe. Aș putea numi că îmi place să observ oamenii. Îmi aleg câte unul și îl cercetez, îi compun o istorie, îi descriu ziua, presupun cine este, ce face, unde se duce. Îmi place și singurătatea, dacă se poate numi așa, când citesc o carte, când te plimbi prin parc, când stai în liniște.

Nu mă sperie singurătatea, în sensul, că nimeni nu e lângă mine. Mă sperie singurătatea, care doare, iar eu o simt atunci când mi se face o nedreptate și chiar dacă încerc să strig despre asta, mi se zice să tac, mi se arată că nu contează revolta mea, când se dovedește că nu ai însemnătate.

Iată care e singurătatea adevărată. În aceste clipe sufletul devine un pustiu imens, pădure de netrecut, ape până la orizont, întuneric absolut, liniște fără cântec de păsări și foșnet de vânt printre frunze.

Knights of the park

***

Șase plopi stau în cerc în partea de nord a parcului. Unul, cel din stanga, din față se usucă. A îmbătrânit.  Măreția flutură printre frunzele lor, la fel ca razele soarelui și boarea vântului. Pare că și-au pus brațele pe umeri și au pornit o sârbă cu colbul sus. Frumos copac plopul, împrăștiat și cuprinzător. Nu știu de ce în Chișinău parcă ar fi porniți oamenii împotriva lor. Se zice că din cauza pufului, care le irită nasul.

The quiet before the storm

***

Vreau să desenez mult, cât mai mult, dar cu greu mă apuc, dacă nu am vreun obiect, referință, care să mă aprindă, să-mi trezească dorința, căci atunci îmi simt mâna liberă, capul limpede, iar inima deschisă.

De data asta (și nu e prima), a făcut-o orașul Riga, încât am luat creionul și foaia și m-am așezat la desenat cu o oră înainte de culcare. M-a atras culoarea de albastru a norilor furioși, care se apropie încet și clocotind în surdină. E ceva masochistic în liniștea dinaintea furtunii...

Another green character

***

Natura e foarte variată. Să știți! (Mă prăpădesc de râs de frazele mele de început..., dar până nu lipesc vreo banalitate de asta, nu se pornește scrisul).

M-am împiedicat încă de un personaj verde, căruia i-a venit vremea și cade pe jos - alunul de pădure, și care crește și pe lângă case. Cad de verzi, cu tot cu codiță, tăvălindu-se pe jos, se usucă. 

Într-o dimineață scoteam mașina de sub gard să plec la muncă. Imediat niște pocnete stridente au răsunat în liniștea orei cinci a dimineții. Am tras o sperietură zdravănă, căci am crezut că mi-au pocnit toate roțile la mașină și, în general, într-o clipă mai explodează ceva, căci pocnetele semănau foarte mult cu pocnetele petardelor.

Când m-am uitat, cine sunt pocnitorii, am râs cu poftă, atât de inofensive și drăgălașe sunt alunele. Și când am mai descoperit că „hazel” se traduce din engleză „căprui”, încă mai tare m-am înduioșat - „nuci căprui”, vai... ce drăguț!

Strawberries, to dry

***

Astăzi uscăm căpșuni (de parcă aș zice, azi tăiem frunze la câini...) pe fire de iarbă. Mi-a plăcut atât de tare ideea, că am încercat s-o imortalizez, și, am avut poftă și să experimentez.

Am făcut o variantă cu fon deschis și cu stropi azurii, la fel ca roua de dimineață, împrăștiată prin iarbă. Și mi-a părut prea simplu, prea spălăcit, că mi-am zis să fac încă o variantă - să lucrez cu latexul, ca să pot face un fon întunecat și să subliniez cu alb finețea firelor de iarbă.

Dar, mă uit la ele ambele și aș mai adăuga ceva, și nu știu ce. Sau să mai fac o variantă?... 

Gooseberry

***

Agrișele seamănă cu coacăzele, dar sunt mai mari. Să știți. Și dexul zice că denumirea ar fi de proveniență latină ce ar semnifica strugure verde. Cum altfel să încep acest textișor? Atunci, când m-a toropit ziua de vară și nu pot forma niște propoziții mai inspirate. Mor de râs... Altceva nu iese.

Le-am văzut pe o fotografie și mi-am dat seama că mi-am găsit încă un personaj pentru creionul verde acryl. Și tot acum am aflat denumirea lor în engleză și m-am amuzat iar, căci reiese că sunt poamele gâștii... Când au scăpat din coteț gâștele, agale, se îndreaptă direct spre tufa de agriș și savurează poamele, găgăind între ele: „Ga-anul ista sânt ga-am ga-acre, a plouat ga-am mult și n-au avut soare înga-ajuns...” . Mor de râs...

La noi la țară este o plantă cu denumirea poama câinelui, și cică e otrăvitoare. Eram foarte atentă când o vedeam să nu mă ating de ea, că îmi era frică să nu le mănânc din întâmplare. De multe ori aveam impresia că aș fi capabilă să fac ceva fără a mă putea opri, ca vrăjită, ca o ființă total lipsită de voință.

Iar agrișele nu-mi prea plac, doar în tandem cu alte pomușoare.

An other old town

***

Am ales încă o fotografie din mapa mea. Și iarăși o scenă dimtr-un oraș vechi, dar nu mai țin minte din care. Și nici n-am salvat denumirea; poate e prin Portugalia, poate prin Spania...  Dar cum să nu încerc să desenez în aceste culori atât de actuale.