***
Încă nu m-am săturat de Praga, mai colind prin referințe de-ale sale de pe internet. Am picat pe tematica ei și nu mă las, are o arhitectură minunată și acel confort atrăgător. Am ales fotografia pentru acel acoperiș de culoarea albastrului marin cu sclipiri de aur și pereții ocru și este una din combinările preferate. Mai târziu mi-am dat seama că are mai multe elemente arhitecturale, care îmi plac deopotrivă, ca și cele care le-am observat deodată. Deci, n-am putut alege unul să fie principal și m-am aventurat să le ofer atenție la toate.
***
Să continue povestea...
...Moșul se gândea cum să facă să-și dea duhul odată, să nu mai treacă prin chinul din fiecare noapte. Căci încercase să nu doarmă, să cheme pe careva, toți dormeau, nu ieșea din casă, nu lua mătura, se ruga - nimic, michiduță îl înconjurau unde era și dansau pe spinarea lui până la cântatul cocoșilor.
Îi era groază să spună cuiva, să nu-l râdă, vor zice că e smintit, că demult trebuia să fie la cimitir și ce mai bate cărările, uite, fântână i-a trebuit, o viață a trăit fără, acum la bătrânețe i-a trebuit tare.
S-a gândit, în ciudă și disperare, s-o astupe. A luat hârlețul și, hai să arunce pământ în ea, până seara abia se ținea pe picioare de oboseală, dar nu astupi o fântână într-o zi!
Noaptea n-a fost nimic, a dormit strâns, dimineața parcă era mai luminat la față.
„Nu! nu e posibil!” striga moșul. Cât pământ aruncase ieri în fântână, ca s-o astupe, azi era la loc în grădină, iar ochiul de apă al fântânii licărea în lumină ca de obicei, curat și limpede. A avut doar o noapte de tihnă. Iar au urmat nopți de batjocură și zgomot, de nesomn și zbucium...
...În una din nopți, cum stătea cu zbierații în spinare, a întors capul și s-a uitat la unu din ei mai atent - avea niște paie în urechi și se scărpina de-i săreau pletele, apoi s-a uitat la al doilea, care avea coada înnodată și frântă la vârf și sărea șchiopătând, al treilea cu părul de pe spate făcut măciucă și plin de curnuți îi tremura un ochi de parcă nimerise nisip în el. Și l-a apucat un clocot de râs, că necurații au tăcut pe o clipă cu gurile căscate. Iar moșulică râdea și râdea, arătând cu degetul la ei, iar sufletul îi devenea tot mai ușor și mai ușor, inima se întrema, aerul umfla plămânii ca vântul niște pânze ușoare.
Michiduțăii au încercat iar să urce în spinare, să urle și să hămăie, dar nici nu se puteau apropia de moș, căci el i-a scuturat de pe el și s-a ridicat în picioare, râzând cu hohote în gura mare.
Zbânțuiții, văzând că nu mai pot face nimic, au apucat să facă pași mici înapoi spre fântână, părul a început să cadă, descoperind pielea rozovie, copițelele au sărit și în locul lor au apărut mânuțe și piciorușe, iar cornițele s-au transformat în cârlionți aurii și castanii. Trei copilași drăgălași goi-goluți au fugit încă mai amuzant spre fântână și au sărit în ea...
A cântat cocoșul, moșul nostru drag a mers spre casă și s-a întins pe pat, unde a dormit trei zile și trei nopți. Iar când s-a sculat, s-a dus în grădină, a făcut cărare de la ea spre drum, a pus un scăunel cu spetează și câteva cănuțe albe, a legat sfori cu bomboane pe lângă cocoșeii de la cozoroc și a sădit în jurul ei meri, pruni, cireși și prăsazi, iar pe crengile lor a prin clopoței de aramă.
Nimeni nu i-a mai tulburat somnul, doar din când în când a fost legănat de râsete zglobii și de clinchete de clopoței.
