Chicory

***

Legenda cicoarei

Cicorile sunt ochi pierduţi, uitaţi şi neluaţi în seamă. Ochi ce privesc cu dorinţă şi speranţă. Au căzut pe drumuri, prin câmpii şi din disperarea lor au crescut crenguţe cu petale senine, naive, încrezătoare, clătinându-se în adieri de vânt. Aşteaptă iertarea şi iubirea...

...Avea paisprezece ani şi se credea mare, ştia că viaţa e doar pentru ea, era sigură că poate fi fericită veşnic, zicea că poate primi orice. Adorată de tatăl ei la maximum, simţea lumea la picioare. Visa la fericire, dragoste şi bogăţie. 

Într-o duminică însorită a ieşit la poartă să stea pe scăunaş şi să privească oamenii care trec. Părul auriu i se răsfira în vântul de dimineaţă şi ochii limpezi priveau în jur. De după colţ venea o trăsură mânată de cai negri, s-a oprit lângă ea şi a coborât un băiat chipeş, care a întrebat-o cine e. Scânteia s-a aprins, şi ea i-a urmat razele. Nimeni nu a mai văzut-o de atunci.

A pierdut bucuria tatăl ei, cerul i-a îndoit spinarea, iar iernile seculare i-au înălbit părul. Multe cărări au colindat picioarele lui, ochii înlăcrimaţi o căutau. O bătrână boţită de ani i-a zis că a plecat fata lui după scânteie şi nu va mai veni înapoi. 

Şi a blestemat tatăl pe fiie-sa, zicându-i să stea veşnic pe marginea drumului şi să aştepte dragostea eternă. De atunci, pe care cărări i se îndreptau picioarele, marginile lor erau pline de flori fine, albastre ca ochii fetei lui, presărate cu rouă şi cu şoapte de iertare. 

© E.MIR.

Legenda cicoarei (versiune veche)

Cicoarea (numită popular şi "doruleţ") este o planta care creşte prin fâneţe, locuri virane şi pe marginea drumurilor, invocată în farmece de fetele nemăritate ca să pună pe jar inima peţitorilor. În trecut se credea că tinerele care o puneau sub căpătâi împreună cu cămaşa celor doriţi îi vedeau în vis, iar cele care se afumau sau se spălau cu floarea de cicoare scăpau de urât şi de farmecele vrăjitoarelor.

O frumoasă legendă din zonă, asociază cicoarea cu zâna florilor care se spăla cu rouă înainte de răsăritul soarelui pentru a nu fi văzută de cineva. Fiind zărită într-o dimineaţă de Soare, acesta s-a îndrăgostit de ea şi a trimis doi luceferi s-o peţească.
Zâna pământeană îi refuză, spunându-le:

“Soare, soţior,

E tot călător,

Ziua peste sate,

Noaptea peste ape!”

Supărat, astrul zilei o transformă în floare de Cicoare:

“Lăsaţi-mi-o în pace,

Că mi-o voi preface

Floare de cicoare

Cu ochii după Soare,

Când oi răsări, 

Ea s-o-nveseli!

Când oi asfinţi,

Ea s-a ofili;

Când oi scăpăta

Ea s-a aduna”

De atunci se spune că cicoarea stă tot timpul cu ochii după Soare până toamna târziu, iar florile ei se strâng seara, la apus, şi se desfac dimineaţa, la răsărit.