marți, 30 octombrie 2018

Sketching Forward - Halloween house

***

E obosit iar, tavanul masiv apasă, picioarele slăbesc şi nu pot căra corpul acesta greu; dacă ar putea s-ar lua în mâini, să-i fie mai uşor de mers. Ce piatră sură şi rece, parcă o vede prima dată; patul îl cuprinde şi nu-l lasă să se ridice.

Urăşte senzaţia de neputinţă şi îi este frică de ea, îi este frică să o simtă. E prea frumos totul, e prea previzibil, prea bine îi reuşeşte ceea ce face. Oare, de asta iarăși se regăsește privind în jos, la scara spiralată, ce duce într-o lume imperfectă, sau necunoscută, pur și simplu. Oare, chiar de aceea îl ademenește, promițându-i noi încercări, ca să-și simtă trupul din nou, să-și simtă sufletul mai altfel. Dar, ce să mai afli? Nu știe, cumva, totul? Și, parcă, nici nu-i trebuie...

N-a auzit nimic, fiind absorbit de distracția cu scara, nici un foșnet. Sau... poate. A simțit atingerea ceea rece (o mână?) și un sunet sau o răsuflare, apoi voci șoptite...

De fapt, el cădea.

Gândurile îi fulgerau mintea, emoțiile se îmbulzeau și nu știau cum le cheamă.

Cădea și tot cădea, rostogolindu-se pe scările celea fermecătoare - cât timp? există pe ele timp?

© E.MIR.

vineri, 26 octombrie 2018

Sketching Forward - To the light

***

Deseori stă şi priveşte în hăul acestei scări, aproape ca vrăjit. Parcă îl ademeneşte infinitul şi necuprinsul, ca şi cum ai privi în adâncul unei ape, sau în desişul pădurilor seculare. La fel şi aici, stă aplecat, cu privirea ţintită, urmărind scară cu scară, de la cea mai vizibilă în jos, până ce se afundă în întuneric - e ca un joc, la un moment dat scările dispar una câte una şi apare o lume nouă, născută din imaginaţia înfierbântată, formată din întrebări şi variante de răspuns:

"...ce e cu zgomotele acestea surde, cine lucrează jos şi de ce nu văd pe nimeni să coboare, căci e clar că sunt folosite scările; ...de ce sunt aşa luxoase, că doar nu urcă în sus, spre măreţie; stai, că ele urcă spre măreţie, dar, atunci, ce e acolo jos, ce lumea trăieşte acolo, dacă şi aici oamenii vor să se ducă încă mai sus; chiar tovarăşii mei s-au pornit în sus spre lumea de de-asupra arborilor gigantici, ce fac ei acum şi nu înţeleg de ce eu m-am oprit în castelul acesta... Ajunge să privesc borta asta, începe să mi se învârtă capul, acuşi mai cad cumva şi cum voi îndeplini misiunea reginei...

...Ce frumoasă e... ce ochi..."

© E.MIR.

joi, 25 octombrie 2018

Sketching Forward - Summer nostalgia

***

Noi stăm pe loc! Ca nişte spectatori, veşnici şi nestrămutaţi. Suntem cei ce păstrează comorile, sensurile, înţelepciunile din veacuri. Avem rădăcini adânci şi amintiri vechi - în vinele noastre sunt multe scrieri, peceţi, cronici.

Tăcem! Pentru că slovele noastre sunt tot mai puţin înţelese.

Aşteptăm! Clipa, când se vor deschide scoarţele noastre şi urmaşii vor citi.

Suntem mândri de noi!

Timpul curge, curge ca un râu, când mai zgomotos, când mai lent. Timpul trece pe lângă noi, şoptind sumbru:

- Nimic nu e veşnic, eternitatea nu vă aparţine, singuri vouă nu vă aparţineţi, nu ştiţi cine vă vor fi urmaşi, sunteţi nişte îngâmfaţi, aroganţi, plini de aere, mocniţi şi înfumuraţi. Eu distrug şi eu refac totul.

Eu sunt veşnicia, eternul...

***

"Când oare? Cât să mai aştept? Aşteptarea e foarte lungă. Regina e bună, a zis că încă puţin a mai rămas de aşteptat. Nu ştiu ce să cred. Am întrebat-o, ce va trebui să fac? A zâmbit şi a zis să nu mă grăbesc.

Parcă sunt un prinţ aici. Mă hrănesc, mă spală, mă piaptănă - mai degrabă o pasăre pregătită pentru o mare sărbătoare, unde va fi mâncarea principală. De unde gândurile astea? Nu poate fi aşa.

Sunt curios - ce au în încăperile de jos. Au zis că nu e pentru mine, sunt prea important să mă implic în acele pături de jos.

Am văzut o scară neobişnuită, ce cobora într-un întuneric de nepătruns. Are treptele aranjate în spirală, în jurul unei coloane groase. E cioplită în piatră, iar treptele sunt acoperite cu plasturi din metal. Coloana din mijloc are un ornament complicat, de care nu am mai văzut. Înconjurată de o corlată ca un fel de liană, cu mii de braţe încolătăcite, şi şerpi înfăşuraţi stau lipiţi pe ele. Un luciu negru şi rece a rămas pe metalul întunecat, acolo pe unde au trecut picioarele celor ce au urcat şi coborît."

Îl ademenea hăul acestei scări, căci răsucită, parcă în măduva pământului, atrăgea prin făgăduinţa de a da răspunsuri la întrebări tacite. Fiorul de aer ce se ridica de acolo, trezea o curiozitate insuportabilă şi o teamă deopotrivă de răscolitoare.