***
***
...A rămas. S-a oprit aici, în măreția acestui castel. De ce? Nu știa. Nu-și recunoștea; creierul se simțea blocat. Ochii aceia - din momentul când au apărut, nu-i mai dispăreau din cap. Doi iriși de nuanțe nemaivăzute - violețiu, maro, purpuriu - cu pupilele negre mărite, care i se înfigeau în corp, obsedându-l. Acei ochi, cu hotărâre ștergeau informația pe îndoiturile minții și scriau în loc ceva nou. Imaginile se perindau prin fața ochilor, dispărând, și se forma o nouă viață. Iar sufletul se zbuciuma, se chircea și se ruga cruțare.
Un om nou, un nume nou apăruse în loc de cel ce-a fost, în secunde numărate. Plămânii se înfoiau la fiece curent de aer, mușchii se întăreau și se prefăceau în cremene, cu fiece pas glezna se adâncea în podeaua tare - era puternic! Putea face totul! Reînnoise! Ce ușurare!
Timpul nu-l mai interesa, era mai presus de timp, era mai presus de toate; doar ochii aceeia... doar ei să fie. Se plimba cu pași mari prin castel, zile întregi. Era foarte important - acum în turnul din față, apoi cel din spate, apoi sala mare, sala mică, sala hexagonală și cea triunghiulară, coridorul cu lumini albastre, coridorul întunecat, și tot așa,... numai nu în jos.
”Ei au spus că vine ziua cea mare și mă vor conduce în jos, de unde voi putea să-mi iau avântul pentru cea mai mare faptă din viața mea... Când oare?... Dacă îmi va dispărea puterea, dacă iar devin transparent, dacă mă încurcă cineva, dacă...„
Tovarășii au plecat, au încercat să-l convingă, să meargă cu ei, să continuie drumul. A fost în zadar, căci nu mai vedea nici un sens; chiar încerca să-i oprească și pe ei. Vedea în ochii lor un fel de compasiune, amestecată cu dezamăgire și nu înțelegea de ce. Îl irita asta.
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu