***
Pe undeva încă mai este iarnă
Mi-a mai rămas un desen plin de iarnă. Mă grăbesc să-l pun aici, că mi-e frică că se va strica până la iarna viitoare, rămânând printr-o mapă în calculator. N-am când să mă gândesc ce simt, parcă mi-am pierdut capacitatea de a-mi asculta gândurile. Și de a mă asculta pe mine însumi. Presupun, că de aia desenez cabane la o poală de pădure, mă gândesc cum mă refugiez acolo și opresc timpul în loc.
Pe de altă parte, aș zice că sunt niște gânduri malefice. Ce înseamnă să oprești timpul în loc? Să mori? NU. Dacă mori, timpul nu se oprește în loc. Atunci e foarte simplu, caut aer proaspăt, liniște de pădure, verde, să ating crengile și trunchiurile de copaci, să văd animăluțe zbughind și să recunosc păsările pe nume. Să reușesc să respir adânc și de mai multe ori. Să am și un scăunel și să mă așez cu spatele la pădure, să simt siguranța naturii, pământului și să privesc în zare cu speranță și bucurie. O fac eu și pe asta...