***
De ce îmi plac ruinele?
Mă uit la ceea ce am desenat și iarăși îmi amintesc de Lovecraft, de povestirile lui, în care sunt descrise lumi putrede, pe cale de dispariție, de parcă ajunge o boare de vânt, ca să fie spulberate pe vecie.
Deseori ne dorim să se oprească timpul, să rămână prezentul și trecut, și viitor, să nu existe nici o mișcare, păi iată, prin aceste monumente semidistruse, omul aproape își satisface această dorință. Zic, aproape, tot timpul mai este loc de încă o iluzie.
Prima întrebare ce mi-a apărut în gând a fost - de ce îmi plac ruinele? După o zi de încordare mintală, am văzut în aspectul lor stoicism și rezistență, calități pe care eu le apreciez. Și mai ales pentru că trezesc curiozitatea și imaginația. Cred că ele sunt un sfârșit și în același timp și un început. Ca o tulpină retezată, pe care poate fi plantat un trandafir, sau se cioplește un scaun, sau cresc ciuperci. Dintr-o casă pierdută poate ieși o istorie, o carte, un stil, o aventură și niște pui de rândunici în fiecare an.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu