Fear, horror and sadness

***

Frică, groază și tristețe

    Caut cuvinte și nu găsesc. Pentru că rațiunea, care le-ar putea genera, a dispărut.

    În copilărie aveam o carte, se numea „Salut, pionerie!”. În Uniunea Sovietică nu existau cărți de groază de felul cum sunt acum. Dar pentru mine, cartea de mai sus era cartea de groază. Nu puteam s-o privesc, o ascundeam în cel mai îndepărtat colț al dulapului și aveam grijă, nu cumva să dau de ea. Deja îi simțeam prezența, dacă era pe-aproape, de parcă emana careva aburi.

    Acum acea groază a revenit, cu mintea de adult încerc s-o țin, s-o accept și s-o trăiesc. Reușesc cu greu. Chiar și furia nu mă ajută, pentru că nu este. Ceea ce m-ar înfuria este faptul, că nu prea înțeleg națiunea, care cu atâta entuziasm sărbătorește Ziua Biruinței în cel de-al Doilea Război Mondial și care au făcut cult din aceste evenimente, s-a arătat a fi fățarnică. Pentru că într-atât s-au complăcut în rolul de biruitori, încât au încurcat lucrurile. Și, totuși, nu simt furie, dar o imensă tristețe și neputință.

    Vreo doi ani în urmă m-am decis să citesc câte ceva din Remarque. Și am ales intuitiv „Nimic nou pe Frontul de Vest”, probabil inconștientul voia să exploreze acea frică copilărească. Nu prea s-a clarificat. Am găsit doar acceptare, smerenie și implicare. De parcă războiul este însăși viața. E foarte straniu și e dureros.

    Deseori visam în coșmarurile mele al treilea război mondial, nici nu pronunțam acest cuvânt, până într-o seară, când am îndrăznit să-mi întreb soțul: „...dacă o să fie război, atunci...?”, el însă mi-a răspuns: „...și ce dacă va fi, dacă e să fie, înseamnă c-o să fie...”. Mi s-a limpezit sufletul, am putut trăi mai ușor, nu mai perindam veșnic prin frică războiul în suflet, nu mai făceam eforturi inutile de a-l împiedica, închipuindu-mi că am această forță. Nu este în puterea mea să opresc sau să previn, dar pot să nu-l mai păstrez în mintea și sufletul meu, căci nu este ceva al meu.

    ...Și, totuși, e atât de aproape, Dumnezeu să ne păzească...

    ...„nimic nou pe Frontul de Vest Est...”

Moments in a winter evening

***

 

Momente într-o seară de iarnă

 

 

 

 

    Afară o ploaie mărunțică s-a împerecheat cu un vânt obraznic și fac niște bazaconii, de-ți vine să te bagi într-un ungher cât mai îndepărtat. Mi-au rupt umbrela, pușlamale ce sunt. În casă tot nu te lasă în pace, izbesc cu putere în ușă și fereastră, nu cumva să ai liniște, organizând un show ieftin ca în anii 90. Dacă vor ține tot așa până dimineață, atunci nu vor mai fi unul obraznic și una mărunțică, dar unul năprasnic și alta rece și violentă. Va fi iarăși iarnă mâine dimineață...

Stories to put children to sleep

***

 

Povești de adormit copiii

    Ia, mai lăsați-mă cu ghioceii, păsărelele zglobii, razele călduțe de soare și luați și deschideți ochii - iarna e încă aici! Nu s-a dus, să nu ne prefacem că nu este. 

    În loc de degete am creioane, cum era Edward Mâini-de-foarfecă, eu voi fi Elena Degete-creioane!

    Aceleași nuanțe prezente în celelalte desene iernatice. Nu pot scăpa de senzația că nu sunt eu aceea, care desenează, căci de fiecare dată, când privesc desenul terminat, mă trece gândul - chiar eu am făcut asta? ... dar e plăcuuut...

Do giants exist?

***

 

Uriașii există?

 

 

 

    O margine de pădure era luminată de razele unui soare gata să plece spre orizont. După o zi cu arșiță, pământul era copt de-a binelea, ca o pâine cu semințe și ierburi și poate și o bucată de brânză de oaie înăuntru. Părea că o pace eternă se așternuse peste tot și toate, o pace, care se întâmplă anume în astfel de zi, anume asemenea loc și asemenea oră. Era de neprețuit această clipă, ca o nestemată, păstrată cu înverșunare în cel mai tainic loc.

    Dacă se aude cum țirie chiriecii, înseamnă că uriașul doarme. Iar s-a ghiftuit cu bere și doar respirația grea tulbură pacea din jur. Dar mai bine plin cu bere și dormind, decât treaz și plin cu bere. Și-a săpat lanul, care mărginea cu pădurea și acum l-a cuprins somnul de oboseală. Îl va apuca noaptea aici, întins pe ierburile țepoase.Nu-i pasă, el e uriaș, de nimic nu-i pasă.

    De când a venit în cocioaba din marginea satului, de pe niște meleaguri, de care nimeni nu știa, l-au aflat toți, nici nu putea fi altfel, se vedea de departe, era uriaș! N-a întrebat de nimeni, dacă poate să trăiască aici, dacă poate să-și ia ogor, dacă casa e pentru el, era prea uriaș să se aplece la cei din jur, prea sus să poată vorbi cu ei. Pur și simplu s-a dus și a intrat în casă, s-a dus pe deal și a îngrădit o bucată de pământ, s-a așezat în acest loc și gata.

    A tulburat apele și a încâlcit ierburile, o năpastă năpăstoasă, cum nu s-a mai văzut. Trebuie de făcut ceva, își ziceau oamenii, nu ne trebuie uriaș. Se gândeau să-l împungă cu un ac, dar pentru uriaș un ac este ca o pișcătură de țânțar. Apoi au zis să-l pocnească cu o tigaie în cap, dar când s-au uitat la tigăile lor și apoi la capul uriașului, au lăsat-o baltă.

    În fiecare zi se furișau, când uriașul dormea și tremurau de frică. La hotarul ogorului său curgea un pârău. Într-o zi un vârtej de vânt i-a luat pe la spate, i-a ridicat în văzduh și i-a prăbușit în pârăul cela cu capul în jos. Când au ieșit la mal, s-au uitat cu mirare, că se aflau pe ogorul namilei și că erau atât de aproape, că le-au înghețat pantalonii pe fund. S-au șters pe la ochi, să vadă mai bine pe unde s-o ia la sănătoasa și nu le-a venit a crede ochilor când s-au uitat spre uriaș...

    El NU era uriaș! Era la fel ca ei - nici mai mare, nici mai mic...