***
Revenire
Azi a fost o zi minunată, cu cer senin, soare strălucitor, vânt ușor și proaspăt. Trebuie să fac o investigare și m-am dus să văd, unde se află clinica dată, să n-o caut orbește în ziua înscrierii. Am ieșit de la lucru, abia târându-mi picioarele, după vreo șase ore de alergat, iar ajungând la clinică am văzut că este o bancă la intrare și m-am așezat. Într-o astfel de zi, chiar și lângă clinica oncologică, voiam să mai stau, oricum aveam nevoie să-mi odihnesc picioarele. M-am lăsat dusă de gânduri, ieșind din măsura timpului - activitatea mea preferată. Pe bancă mai stătea o femeie, vorbea la telefon, fumând. Soarele încălzea binișor, eu mă uitam în telefon, fără să văd, eram într-un fel de lume a mea, unde regulile sunt scrise doar de mine.
Din clinică a mai ieșit o femeie, cu geantă, un mantou pe mână, cu basma și foarte slabă, era palidă, cu fața galbenă. Mi-am dat seama că e bolnavă și probabil a făcut chimioterapie, căci nu avea gene și sprâncene, iar basmaua îi acoperea capul, care nu părea să aibă păr. Era agitată, se așeza, apoi se ridica, mergea puțin încolo și încoace, iar se așeza, apoi se ridica, lua geanta, o punea înapoi.
Prima femeie a plecat, a doua încă se mișca nerăbdătoare încolo și încoace. Îi simțeam nervozitatea și agitația și încercam să nu atrag atenția, pentru că tot timpul mă incomodează oamenii agitați, trebuie să fac un efort conștient, să nu fiu influențată de dispozițiile acestea tulburătoare. Simțeam vulnerabilitatea ei, era ca o trestie foșnitoare și firavă.
A luat geanta și văd că se îndepărtează mai mult, iar mantoul îi rămăsese pe scaun lângă mine, am strigat-o, dar nu m-a înțeles deodată, întrebându-mă „ce este?” aproape iritată. Am repetat, și-a dat seama totuși, s-a întors, s-a așezat iarăși pe bancă, atunci am înțeles că aștepta pe cineva s-o ia de acolo. Căci în clipa următoare m-a rugat să-i dau telefonul să-și sune soțul, al ei era descărcat. Mi-a dictat numărul, a răspuns un bărbat, au vorbit, mi-a întors telefonul. Sunt foarte atentă la cereri de acest fel, mi-e frică că mi-l vor fura. Dar în situația dată era limpede că frica mea e mai mult decât absurdă. În momentul acela am simțit clar în firea ei nerăbdarea, iritarea, furia chiar, disperarea și frica. Voia să fugă, undeva departe, de cineva nevăzut, care o mâna din urmă.
M-a întrebat de unde sunt, n-am dovedit să-i răspund, tot ea m-a întrebat dacă sunt româncă, de unde și-a dat seama n-am înțeles. Ea e din Serbia, mi-a zis, tot din Est, ca și mine. M-a întrebat dacă lucrez, unde, de ce stau aici, repede, parcă din politețe mai mult, gândul însă îi era tot la fuga ceea. A mai zis repede că nu vrea să mai stea în clinică, e oribil, a semnat refuzul. Și încă un val m-a acoperit - de neputință, oboseală și durere. Durerea unui suflet chinuit, sinceră și crudă, fără pic de victimizare. Durerea asta m-a făcut să-mi simt sufletul viu, reînviind sentimentul demult uitat de compasiune. Dezamăgirea cruntă din sufletul meu l-a acoperit complet, iar suferința sinceră a acestei femei l-a scos la suprafață și mi-am simțit inima deschisă ca niciodată. Mai târziu îmi părea rău că nu am întrebat-o și eu câte ceva, că nu i-am zis vreun cuvânt de încurajare. Atitudinea ei m-a oprit, ea nu avea nevoie de încurajarea mea. Sentimentul de compasiune însă, îmi era mai necesar mie decât ei.
