***
***
- Ai venit! Stai jos, mai vin doi inşi, s-au cerut şi ei să meargă, dar am o presupunere că i-a trimis cineva. S-a auzit despre călătoria asta. Poate e mai bine, în grup e mai uşor.
- Nu ne-am înţeles aşa, nu-mi trebuie nici un grup, sunt un solitar de când mă ştiu şi nu pot conlucra cu alţii.
I se făcuse silă, înţelese că nici nu vroia să mai aibă pe cineva în companie. Nu admise că vor fi şi alţi călători, care au apărut ca din senin. S-a încruntat.
- Ascultă, lasă să meargă, au fost puşi de mai sus, nu decid eu chiar totul. Doar nu e nevoie să stai la taifas cu ei. Faci ce ai de făcut şi ei la fel.
S-a aşezat pe o piatră, simţea umezeala ei şi se gândea la drumul care îl are de făcut şi începea să înţeleagă că nu e chiar aşa cum îşi închipuise; ...de fapt, nici nu avuse vreo ideie, sau vis, sau plan, s-a întâmplat pe neaşteptate, cam de ce ar trebui sa aibă închipuiri despre cum ar trebui să fie. Şi totuşi, neliniştea îşi ridicase deja capul şi încerca ceva să zică.
În jur era încă întuneric, pe terasa din piatră, unde îşi dăduseră întâlnirea, stăteau vreo câţiva inşi, pe lângă Pit (cel cu care se înţelesese), erau înfăşuraţi în mantale din piele cu glugă şi aveau desenat între sprâncene o linie portocalie, trasă până la susul frunţii, încheindu-se cu o sferă. Îmbrăcămintea le era ceva mai sofisticată ca acele pe care le avea pe el, prin ornamentele incrustate pe la poale, pe marginile mânecilor şi ale glugii. Aveau feţele încruntate şi neîncrezătoare, chiar înfumurate. Pit se întoarse spre el şi-i făcu semn să se apropie. Începea să nu-i placă situaţia aceasta, căci observase expresia feţelor. "Ce se gândesc atâta? Şi unde sunt cei doi, de care mi-a zis?" S-a ridicat de jos şi a mers încet spre grup. O clipă s-au uitat unii la alţii, cercetându-se mai atent, primul sparse tăcerea cel mai bătrân.
- De ce ai hotărât să pleci? Ce au zis semenii? Şi cu ce scop ai pornit la drum?
A rămas cam perplex şi nu a răspuns deodată. S-a întors brusc spre Pit şi s-a răstit:
- E un interogatoriu? Ce înseamnă asta? Cine sunt ei? Şi când totuşi mă pornesc?
Pit s-a grăbit să le zică ceva, dar a vorbit în şoaptă, şi aceştia şi-au mai descreţit frunţile. Feţele lor albe se neteziră şi i-au propus să se aşeze. Un fior de frică îi trecu repede prin şira spinării. Îi trecu prin faţa ochilor viaţa care o trăise până acum şi stomacul se făcu boţ şi se lăsă greu pe plămâni, încât îl făcu să respire din greu. Începu să-i urască pe aceşti doi boşorogi care încercau să-l lipsească de şansa lui. Ce contează de ce pleacă el? De ce ei au nevoie să-i cunoască motivele?
Paşii cuiva se auziră în spatele lor. Au venit cei doi. Erau două namile înalte, sau aşa păreau în întunericul dimineţii. Aveau în spate torbe mari şi încărcate. Se vedea de la o poştă că se pricepeau la ceea ce se porniseră să facă. Unul se salută vesel şi binedispus şi întrebă cine e companionul lor. Celălalt se aşeză şi abia scoase o salutare. Se sculă în picioare şi vru să-i salute dar nu a reuşit, doar a înclinat din cap ca răspuns la bineţe fără mare entuziasm...
E.M.
