A trecut doar o lună, de când am fost în parc ultima dată, - atunci ziceam că e vremea muşchilor şi lichenilor, unde şi unde se vedea încă zăpadă netopită, frunze putregăită şi multe ciori croncănind.
O lună de martie luminoasă şi însorită, cu ceva ploi calde, şi doar câteva zile reci au transformat totul în jur. Mugurii s-au desfăcut în frunzuliţe mici, iarba fragedă a răsărit, copacii au înflorit, fiecare în felul său, şi peste tot e miros de toporaşi şi verdeaţă. Soarele e blând şi oamenii s-au grăbit să iasă afară, sunt peste tot şi sunt însetaţi de căldură şi lumină, încurajaţi de verdele crud şi ademenitor. În gând apar cuvinte frumoase - speranţă, dragoste, gingăşie, încredere, siguranţă...
....Nimic deosebit, nu-i aşa? Vorbe frumoase, care au fost scrise nu o singură dată. E foarte frumoasă primăvara, nici o îndoială, şi nimeni niciodată nu va înceta s-o admire.
Dar, ea nu armonizează cu natura mea interioară, care este mai rigidă şi la primul semn de schimbare începe să se opună, aducând argumente că timpurile iernii erau mai bune prin liniştea, calmitatea şi siguranţa lor. Primăvara îşi impune legile ei fără a întreba şi foarte rapid - nu reuşeşti să contemplezi bine un peisaj, că imediat apare altul. Am putea spune că sunt schimbări 3D, de timp, culoare şi anturaj.
Când eram copil nu puteam spune care anotimp îmi plăcea mai tare, dar ştiam precis care nu-mi plăcea, şi, după cum vă daţi seama, acesta era primăvara.
Este şocantă, aş zice, prin imprevizibilitatea sa, şi, totodată, ademenitoare. Nicidecum nu i-aş atribui gingăşia ca calitate, cu care e descrisă în toate poveştile şi poeziile. Ea aduce schimbarea insistent, rapid şi perseverent, şi acest fapt stârneşte în suflet o emoţie de bază, şi pe care puţini ar recunoaşte-o - frica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu