..."Sunt un laş...", îşi spunea în fiecare dimineaţă. Nici nu se deschideau ochii, iar cuvintele făceau deja legătura între neuroni. Muşchii se încordează şi ar vrea să facă o mişcare, să se opună, să dovedească inversul... Capcană!
De unde au apărut aceste cuvinte trădătoare, ce mistuie puterea, care şi aşa e puţină? Dar nu vrea să răspundă la întrebare, căci răspunsul e dureros, frige rău şi lasă răni adânci... Hai, deci, îşi deschide pleoapele, ridică o mână, mişcă un picior şi porneşte din loc...
***
...Era bine... Acum tot e bine, dar se petrece ceva şi se simte pierdut. În jur e la fel, o zi se schimbă cu alta, anotimpurile vin în aceeaşi ordine, cu aceleaşi culori şi aceleaşi temperaturi. Poate, doar, careva oameni se schimbă, dar vin alţii în loc. Acţiuni similare le face automat, fără dorinţă şi entuziasm. Începe să gândească că a trăit ce a avut de trăit şi nu mai are ce vedea şi simţi. Dar, în toată rutina aceasta sunt clipe, chiar intervale mai mari de timp, când priveşte în interiorul său, sperând să găsească ceva interesant. Şi descoperă că tot ce a construit până acum în mintea proprie, se năruie, bucată cu bucată, şi se preface în nisip, luat de apele învolburate ale oceanului. Sau, se destramă particulă cu particulă, absorbit de o gaură neagră, apărută dintr-un cosmos neştiut şi nevăzut.
Nu poate schimba nimic, doar priveşte neputincios la acestea, se sperie sau deplânge, apar păreri de rău, una după alta, cârpeşte şi adună disperat rămăşiţe. Şi tristeţea pune stăpânire pe acest tărâm, acoperă cu mantie cenuşie spaţiul, iar disperarea joacă rolul de lumini răzleţe.
În rarele momente de acţiune încearcă să caute: cauze, îşi pune întrebări, analizează, se contrazice, începuturi şi porniri. Se învinuieşte, învinuieşte pe alţii, ba e avocat, ba procuror... şi cade sleit de puteri, şi mai pierde o bătălie, privind ruinarea mai departe într-o neputinţă neagră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu