***
Păpușoi fierți și cartofi noi
Șoptesc ceva frunzele de păpușoi. E august, ierburile își leagănă firele aproape uscate, fâșâind ușor, scoțând tristele sunete ale unui sfârșit de vară, cu melancolicul suflu că vine toamna. După o vacanță lungă, nu e chiar așa de trist, că e posibil să obosești și de vacanță. Alții poate și sunt triști, dar pe mine mă preocupă mai mult să găsesc o păpușă de păpușoi cu părul de mătase galben, dar găsesc numai cu castaniu. Îmi fac drum cu mâinile, fără să simt că-mi taie ușor pielea frunzele tari și ascuțite la margini, de la uscăciune, ca niște săbii veșnic scoase din teacă. Voi simți un pic mai târziu, când pielea cu un efect întârziat la căldura soarelui, va scoate din pori umezeala transpirației și toate tăieturile minuscule vor striga de usturime.
Nu mă gândesc la asta, sunt concentrată spre ceva, de după acești mari ciocleji de păpușoi, drepți ca soldații în rând. Mă mai oprește câte un fir de mohor, agățat de rochie, cu intenție, poate ajunge și el undeva cu acest omulean. Mă las ciupită de pălămida înaltă, rămasă de la ultimul prășit, așa e ea, țepoasă, puțin îmi pasă, rămâne în urmă la locul ei...
Alerg... înverșunată și nerăbdătoare, nu mai găsesc păpușa cu mătase blondă, sunt dezamăgită, m-am plictisit. Vreau acasă, ce am mai venit degeaba aici.
Ah, vorbeau de cartofi. Iată am ieșit la lumină în fața soarelui, înconjurată de lanul de păpușoi, se întinde postata semănată cu cartofi. Acum e plină de buruieni și curpeni uscați. Poate nu e chiar așa de rău, îmi place să mă tăvălesc prin țărână și să caut cartofii în cuiburile lor. Vreau să găsesc unul mare cu mai multe capete, să aibă vreo trei.
- Cum? Numai trei cuiburi ai ales?
Ce mă enervează. Dar câte trebuia? Pe toate? Eu sunt mică, nu pot pe toate să le aleg. Ea e mare, poate să umble mai repede, tot timpul e înaintea mea. Încep să mă înfurii, nu mai vreau să lucrez. Îmi amintesc că n-am găsit păpușa, care voiam. Am decis, că-mi iau una cu mătase castanie, dar să fie cea mai lungă. Mă uit în jur, dacă mă vede cineva, o tulesc în lanul de păpușoi, vântul îmi ascunde zgomotul, totul în jur foșnește.
Am găsit-o! Alerg. Încerc să o rup, nu pot, simt că mă apucă disperarea și neputința, cu greu am rupt cu tot cu păpușoi, dar am în mâini păpușa căutată. Numai că n-are mătasea blondă, cum îmi închipuiam, niciodată nu e așa cum îmi închipui. M-am înghesuit între două ciocleje verzi și răcoroase, mă așez turcește cu păpușa în poala rochiei, mai repede să împletesc mătasea, să văd dacă e destul de lungă gâța...
Nici n-am auzit că mă strigă, m-am dezmeticit, când cineva mi-a înșfăcat păpușoiul și m-a apucat de-un umăr.
- Uite la ea! Se joacă. Noi am venit aici să ne jucăm? Hai că ne apucă seara!
Cred că nu m-am ascuns bine, m-a văzut. Mi-e ciudă pe cartofii iștea. De ce să-i strângem? Ce-o să le fie dacă ramân în pământ? E casa lor.
Vreau apă, mă duc să beau, oare ce mâncare au luat la deal. N-am răbdare să ne așezăm să mâncăm. Tare e bună mancarea la deal! Și toți sunt mai liniștiți, îmi vor da și oleacă de vin, să mă „întăresc”. Și iar mă voi juca cu păpușoiul. Îmi mai trebuie trei.
- Nu te mai juca cu țărna, hai mișcă mai repede din mâinile celea. Of, numai la mine se uită, nu mai pot să răsuflu oleacă. De parcă ea tare e harnică. Tot abia se mișcă.
- Aaa! Un mușuroi în cuibul ista! Sunt plină de furnici roșcate - mă pișcă!!! Aaaa!!!
- Vezi să nu te înghită! Ha-ha-ha! Ești mare de-acum, mai ai să te joci?
Azi nu e o zi chiar bună. Mă așez în fața altui cuib, scormonesc, scot cartofii rozoviori, îi scutur și îi pun în căldare. Apoi la altul, găsesc cartofi mai gălbui, mai rotunjori, ce interesant, nu-s la fel ca alții.
- Ce te mocoșești la cuibul ista? Hai mai repede. Caută bine, uite ai lăsat în urmă d-aiștea mici. Iar se uită la mine, ce nu mă lasă în pace odată. La dânsa nu se uită.
- Hai, du-te după apă, mare treabă din tine...
Hup! Ce bine! Ajung la fântână, mă aplec și mă uit la cercul sclipitor din adânc și mă văd pe mine. Mă gândesc cu groază, dacă cad în fântână? Mă ridic repede, găsesc o mică adâncitură în lespedea de piatră a ulucului, mă bălăcesc în apa călduță. În căldare este apă, umplu garafa și hai înapoi.
- Iar n-ai scos apă rece? Ai luat de asta caldă. Te duce capul oare să faci ceva ca lumea?
Trece și ziua asta urâtă. Se duce soarele, mă uit înspre el și mă bucur că-l pot vedea fără să mă doară ochii. Are o lumină caldă ca o cuvertură. Acum e bine. Acuși ne ducem acasă.
În sfârșit, e seară, chiar noapte, ce bine că am terminat, parcă am făcut tot lucrul eu.
- Hai la masă!
Mă apropii de masă și în farfurie stă un munte de păpușoi fierți, care slobod un abur ademenitor. Îmi amintesc de păpușoaiele mele, le-am uitat pe deal și mă ia ciuda că sunt așa uitucă. Dar îmi trece repede, atât de tare îmi plac păpușoii fierți... dar cartofii noi copți cu coajă în ulei, cu sare, să cronțăie, încă mai tare îmi plac. Ce bun!...
Am lucrat bine, totuși?...
