Sometimes peonies announce that the vacation are coming...

***

 

 Uneori bujorii vestesc că vine vacanța...

 

 

 

 

    Bujorii vesteau vacanța, când terminam școala și la ultimul sunet ne duceam cu buchete de bujori roz sau roșu, cel alb înflorea mai târziu. Îmi amintesc că nu înfloreau fiecare an în luna mai, se întâmpla să înflorească mai târziu sau mai devreme. Un buchet de bujori era foarte impunător, măsura aproape jumătate din mine și nu era de comparat cu un buchet de liliac, pe care îl luam la ultimul sunet atunci când bujorii nu erau încă înfloriți. Ei îmi inspirau un fel de putere și încredere, buchetul era greu, iar florile mășcate, cu culoarea lor roșie adâncă, mă transformau într-o regină. Astea sunt amintirile legate de bujori.

    În ziua de azi ei nu mai sunt cei care anunță venirea vacanței, ei sunt niște minunate flori, ce aparțin celor două anotimpuri. În fiecare an pun bujori în vază și trăiesc vreo săptămână în aroma lor.

    Tocmai am realizat că n-am întâlnit parfum cu aromă de bujori...

An extraordinary church in Sweden

***

 

 O biserică extraordinară în Suedia

 

 

    Am făcut desenul acesta pe un colț de caiet și mi-a ieșit ca deobicei, foarte fain. Și m-am gândit să-l fac și pe o foaie curată, dar nu e același rezultat. Nu mă surprinde și sunt calmă - încercarea a doua e mai nereușită decât prima, după cum știu în urma multor altor situații. Dar nu voi afișa aici colțul acela de caiet și voi admira sketchul așa cum este el, cu niște ochi mai puțin critici.

    Am început cu stiloul care-l aveam în mână, cu care făceam niște notițe despre un curs. Apoi au fost niște pauze în ziua aceea, iar eu eram nerăbdătoare să iau și creioanele celea pierdute la fundul genții, să văd ce va ieși și în cazul acesta dacă folosesc o gamă foarte limitată de culori.
 

 

Another one of those „I draw with what I have in my bag”

***

 

 Încă unul dintr-acelea „desenez cu ce am în geantă”

 

 

    Azi am găsit în geantă doar două creioane cu nuanțe de albastru  și linerul magenta (ideie n-am, cine mi le pune, cine mi le scoate...?). Deci, am mai făcut un far, înconjurat doar de mare, fără verdeață, pietre, cer și soare, ca să nu-mi trebuiască și alte culori. Simt o nevoie de simplitate, căci scriam zilele trecute, că e prea complicată viața.

    Este un exercițiu bun să desenezi cu ce ai la îndemână, parcă ai învăța să te adaptezi, după cum mi-a zis cineva nu demult, că un comportament matur ar însemna, să trăiești și să acționezi, folosind ceea ce ai la momentul dat.

Who left the teapot here?

 ***

 

Cine a lăsat ceainicul aici?

 

    Vederea unui ceainic aduce în minte imaginea Alisei din Țara Minunilor la toată lumea sau numai mie? 

    Hai să mă așez jos, în această odaie pustie și să încerc să-mi imaginez, ce s-ar întâmpla, dacă ridic capacul - voi cădea într-o gaură fără fund, apoi va trebui să beau ceva și mă voi micșora, iar iepurele grăbit va fugi pe lângă mine din când în când. Sau voi găsi ierburile mucegăite, uitate la fund cândva, după ce a fost băut ceaiul?

    Și se mai spune că această carte e pentru copii. Când eram copil nici nu m-am atins de ea, ...ups, am spus o minciună, desigur că am atins-o, chiar am privit cu interes ilustrațiile. Dar ea îmi trezea un sentiment, pe care îl evitam insistent și îl puneam pe undeva pe niște polițe prăfuite. Sentimentul, de care am fugit tot timpul, l-am ignorat și negat, pentru că nu eram de acord cu el, nu era corect, ceea ce insinua el, era revoltător și trebuia să găsesc vreo cale să nu-l mai simt.

    Desigur, că e vorba de îngrijorarea cea mută, surdă și cețoasă. Doar atât, fără frică, groază sau spaimă, doar pâclă cuprinzătoare și prelingătoare printre cele mai mici fisuri. Sentiment, care mă chinuia cu multe întrebări, care avea nevoie de explicații, care îmi ținea ochii larg deschiși, iar corpul înțepenit, fără vreun reper în jur și lumină.

    Ce să mai umblăm încolo și încoace și cu atâta vorbă, abia acum îmi este limpede, ce era cu cartea aceasta - o minunată demonstrație, despre cum e realitatea vieții. Nici un fel de sprijin, ba ești mică, ba ești mare, un milion de condiții ca să obții ceva, toți în jur sunt, ușor spus, nebuni, nimic nu se reușește, nimic nu e de înțeles și, în final, oricum, ți se va tăia capul - mai clar nici că se poate.

    Copilul din mine a intuit, după imagini, că ceva nu e curat cu cartea asta, ce vrea ea să spună, pe el nu-l aranja, chiar a hotărît să lupte cu asta, adică să nu se maturizeze și să nu trăiască în această realitate, prostuțul de el, de parcă cineva îl întreba ce vrea el.

    Iată-l acum, stă în fața unui ceainic și se gândește, să ridice capacul sau nu? ...abia acum.

 

I draw with what I have in my bag

 ***

 

Desenez cu ceea ce am în geantă

 

    ...iar în geantă am trei creioane cu nuanțe de albastru și unul cărămiziu și un liner magenta. Le-am înșfăcat într-o dimineață, la nimereală aproape; sunt mai ocupată acum, dar mi-i poftă de desenat; ce să fac, mă descurc într-un fel.

    ...am fugit, mă grăbesc...

 

 

 

Pineapple compote

 ***

 

 Compot din ananas

 

    Cum să mănânc mai mult ananas? Minimum două deodată. O. a găsit soluția, mi-a făcut compot. Cea mai adevărată descoperire, ca în cele mai renumite laboratoare chimice. Cred că ei nu au avut așa plăcere de la descoperirile lor. Vreun an de zile am strâns curaj ca să desenez un ananas. Uită-te la el, cât e de înfricoșător! 

    ...Mai întâi îl cumperi, îl ții pe masă vreo săptămână, îl mănânci. Pe urmă mai cumperi încă doi, iar îi ții pe masă, îi mai fotografiezi din toate părțile, iar îi mănânci. Și tot așa cam vreun an de zile. Și când ai descoperit că poți face și compot din ei, atunci înțelegi că ai învins frica de ananas, ai îmblânzit fructul. Și dintr-o răsuflare meșterești trei ananași, unul mai frumos decât celălalt...