***
Timpul s-a oprit atunci...
S-a întâmplat în ziua când a dispărut Micuța. Era dimineață și soarele se vedea a fi harnic și sârguincios. Dacă nu mă duceam să stropesc legumele, numaidecât că mi le prăjea pentru prânz. Îmi amintesc clar, că ea dormea în patul ei de la etaj, ca de obicei mai mult, doar era duminică. Cred că voi urî veșnic duminicile și odihna, mai bine să lucrezi într-una, fără să te oprești, să te transformi într-o mașină, seacă și goală pe dinăuntru, să ieși din sarai dimineața și să intri seara.
Știu precis că-mi pusesem șorțul, să nu mă ud și am luat caloșii de cauciuc și o bonetă cam murdară, dar, zic, e prea devreme să mă vadă cineva. Eram foarte grăbită să termin cu asta, aveam niște planuri mai plăcute, pe care ardeam de nerăbdare să le fac. Planurile astea... nu mai fac planuri. Și acelea au rămas prăfuite.
Văd și acum, cum am înșfăcat stropitoarea veche cu o mână, gândindu-mă că ce mi-a trebuit să sădesc legumele astea, să mai am o grijă în plus, să văd niște plante ofilindu-se, pentru care nu am destul timp. De-atunci nu mai sădesc nimic, admir ceea ce crește și mă bucur pentru libertatea buruienilor, sau pentru haosul lor, mă uit și eu cum se dezvoltă o anarhie, care poate va distruge lumea asta searbădă și pe mine împreună cu ea.
Când am ajuns la robinetul de lângă gard, eram înfoiată ca o cloșcă, îmi lipseau niște pinteni cu care să scurm țărâna în toate părțile. Am trântit stropitoarea pe lespedea de piatră s-o umplu, dar în așa zile nici apa nu vine moară. Atunci nu știam ce fel de zi era, am aruncat stropitoarea sub gard de ciudă, că nu era apă la robinet.
Și cum să mai uit liniștea ce se așternuse în casă, ca un praf de o sută de ani, lipicios și băgăcios, când am intrat pufnind în bucătărie. Și cum să mai uit odaia goală, unde lăsasem pe Micuța să doarmă...
...Într-un sfârșit, am găsit-o, dar nu a mai ajuns până la mine, nu a mai alergat prin ogradă, nu s-a mai ascuns printre copaci și nici nu s-a cățărat în ei, n-a mai furat căpșuni și nici nu și-a mai murdărit rochița; câți melci am călcat, căci nu avea cine să-i dea la o parte din cărare, acum puteam dormi la nesfârșit, că nu mai erau benzile desenate să urle dis de dimineață. Multe n-au mai fost să se întâmple, de când a dispărut Micuța...
