***
O simplă scenă urbană
„...desenul pentru mine e ceva foarte personal - mi-a trecut prin minte azi pe la amiază, - sunt sigură că desenez cu ceea ce am în interior, pot să zic inimă, suflet, spirit, aură, energetică, și nicidecum cu rațiunea. Iată de ce nu pot să organizez, să planific, să supun acest proces criteriilor rațiunii...”
Cam cu asta se ocupa mintea mea, în loc să dea un impuls în mușchi, să pornească spre birou.
„...poate că sunt un artist, firea ceea sensibilă, firavă, plutitoare și visătoare, care trebuie lăsată în voie, nici într-un caz să fie grăbită, forțată, presată, de preferat să stea în aburul indolenței, să aștepte să fie acoperită cu favoarea inspirației...”
„...hai, las-o mai moale, ce fel de artist? unde se vede pe aici vreun artist?...”
Acei doi din mintea mea se contrariază și nu ajung la un compromis... polițistul rău și polițistul bun. Mintea mea e ocupată ba cu flatarea, ba cu critica.
De ce am ajuns la aceste gânduri - pentru că profesoara de sketching zice într-una că trebuie să sistematizăm procesul, să ne punem întrebări, mai întâi de ce vrem să desenăm asta, ce ne-am dori să obținem, ce simțim acum, ce gânduri ne împresoară, ce vedem în momentul dat și ce procedeu antrenăm. Iar eu nu reușesc să fac toate astea înainte de desenat, iar după nu mai văd pentru ce m-aș obosi să fac concluzii.
Dar dacă i-aș trimite la plimbare pe ăștea doi, cel rău și cel bun, și să-mi caut de treabă liniștită, oare cum ar fi?
