***
***
Simt vântul cum mă mângâie pe spate, pe mâini, pe călcâie. Îmi răvășește părul, încât pare să fiu un lan de spice de grâu. Stau nemișcată, facă ce vrea, nu vreau să pierd atingerea lui. Mă mângâie și se oprește. Așteaptă el și eu aștept. Și-a luat în mâini cea mai fină mătase și o trece ușor peste corpul meu înfierbântat de soare.
Îi aud șoapta, când strecoară nisipul de lângă urechea mea, atunci când mișcă valurile apei de alături. Este nevăzut ca o stafie în jur, o stafie uriașă, mai împăcată uneori, alteori mai zbuciumată. El este acel care ridică brusc perdeaua de la fereastră și înfoaie blana de pe spinarea și coada pisicii.
Te rogi la el să aducă câte o boare în arșița toridă a verii, te rogi să aducă câțiva nori, să acopere cu mana ploii pământul însetat.
Ce ștrengar mai este, ridicând fusta unei fete, spre bucuria bărbaților din jur, iar când vede și bujorii de pe obrajii ei, este mulțumit nevoie mare, ca un motan, ce a lins la smântână. Se amuză la nesfârșit, smulgând pălăriile și aruncându-le cât colo, văzând cum oamenii aleargă să le prindă. Se oprește pe neașteptate și face fața poker, prefăcându-se că n-are treabă cu nimic. Apoi, încet, o zbughește prin crengile copacilor și le povestește toate bazaconiile, încât aceia se scutură și se leagănă de râs.
Nu poate suporta lacrimile, când le vede, primul se grăbește să le spulbere, să le usuce, încearcă cum poate să nu mai apară vreo una. Dacă ar putea ar intra în creier și ar mătura gândurile negre, ca pe niște frunze uscate, și uneori chiar îi reușește. După o rafală de vânt, ce-ți vine în față, deseori te ridici, îndrepți umerii, barba sus, și mergi mai departe. Iar el se mișcă în spatele tău și te împinge la propriu.
Răsfirat și confuz, ieși din casă, ridici un deget ud în aer, și, iată ai direcție și vânt bun în față, du-te unde te cheamă el. Asta e învățătura lui. E simplu.
Miruna
