Nu ştiu de ce, când mă uit la această lucrare, îmi vine în gând cuvântul artefact. O broderie făcută de mămica mea, care atârnă pe perete de când mă ştiu. Doar a schimbat peretele şi odaia, din când în când, în dependenţă de amenajările interioare care s-au petrecut în cursul anilor.
Tot timpul mă uitam la ea şi mă gândeam la această fiinţă şi fără să vreau îi conturam viaţa de zi cu zi - câti ani are, unde trăieşte, ce face toată ziua, are surori sau fraţi, cum vorbeşte cu părinţii... Când eram mici, eu şi sora-mea ne închipuiam că e lelea Anica, o nepoată a lui tăticu, fiica nănăşicăi lor (sora lui mai mare). Ne duceam deseori la ei în vizită, şi probabil, am prins-o pe lelea Anica deseori cu această ocupaţie, pentru că la ei păsările erau prin ogradă libere.
Eu cred că nu e femeie matură, cred că e o tânără de vreo cincisprezece ani, care a fost trimisă să hrănească găinile, de parcă asta ar fi responsabilitatea ei, care o face zi de zi. Îţi închipui ce are prin gânduri - vise, amintiri, planuri, perspective sau pur şi simplu, griji. Şi poarta de lemn, care seamănă cu poarta lui tâca, înlocuită cu poarta de fier, de când părinţii şi-au făcut casa într-o ogradă.
Seamănă cu un personaj din operele lui Ion Druţă.
Vă închipuiţi, încă nu am reconstruit schema! Mi-e frică să nu-i stric farmecul, calmul acestei fete, să nu o scot din meditaţia ei liniştitoare, să-i sparg încrederea într-o viaţă destoinică. Ea a rămas acolo unde este începutul, unde sunt încă speranţele, că totul e încă înainte - fericirea, frumosul, visul - viitorul.
