***
***
...S-a dezmeticit într-un întuneric beznă, era umed, a încercat să se miște, să înțeleagă ce-i cu el, dar n-a izbutit. Groaza începuse a se prelinge prin vene, își mișca degetele reci pe picioare, de parcă era o glumă și credea că îl va face să hohotească - cucoană proastă!..
„N-am murit... Unde sunt? Nu văd nimic...”
Și-a revenit iar, a vrut să se ridice, dar o durere stridentă îl făcu să renunțe.
„Am făcut o greșeală... Am greșit!..”
...
„Tu ești greșeala! o formă incompletă, o ciupercă lipicioasă și cleioasă, iată că ai și ajuns, unde ți-e locul. N-ai decât să mori aici, în oribila bortă, la picioarele măreției, aruncat și strivit ca o păpușă stricată. Meriți să fii înconjurat de oglinzi, să-ți vezi fața de vanitos împotmolit în rahat!
Ești unde îți doreai, ești acolo unde ai gândit, te atrăgea adâncul, iată, l-ai găsit, umblai ca un păun înfoiat, așteptai ziua cea mare..., ce prost, ce prost, ai crezut vorbele lingușitoare, le-ai absorbit, ți-ai făcut haine din ele, ți-ai vopsit pielea și ai crescut păr din ele - dacă ai avea unde să te vezi, ești tot acea figură transparentă, care ai fost...”
„Cine ești?! Ce vrei de la mine? ...Atâta durere... Lasă-mă să mor în liniște...”
„Ai crezut că ești alesul, ce deșertăciune - de unde, ce ai tu și nu au alții? Închipuiri goale și fără temei - ai merita niște picioare în capul acela, să nu mai îndrăznești să aspiri la așa înălțimi...”
„Cine ești tu?! Lasă-mă în pace! Lasă-mă în pace!”
A tresărit de la ecoul din întuneric, era chiar vocea lui, ricoșată de la un perete la altul. Trebuia să facă ceva, nu avea să stea la nesfârșit așa... - o, doamne, chiar va muri așa nemișcat, de durere, sete și foame? Cine știe ce urgii se mai ascund în întunericul ista? Va fi sfâșiat în bucăți, și de-ar avea norocul să-i înșface capul, să nu simtă cum îi rup membrele, cum îi dezbină coastele și îi scot afară măruntaiele.
„Să vină, atunci, să mă rupă, căci durerea asta n-o mai suport, de ce să fac asta, când oricum nu mai schimbă ceva...”
© E.MIR.
